Etichete

Pagini

28.09.2012

Giovanni Papini - Un om sfârşit

Ivan Aivazovsky 

Orice guvern ar avea lumea, eu voi fi mereu în opoziție. Expresia naturală a spiritului meu este protestul.” 

”Nu există înălțimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”

”Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior, și nimic mai mult. Poate, cu trecerea anilor, imbecilitatea mea va deveni mai mare, și atunci voi fi, dacă nu mai fericit, în orice caz mai puțin chinuit.”

„La urma urmelor, să spunem adevărului pe nume, oricât ar fi de dureros: sunt un ignorant! Am ciupit de peste tot, am răscolit toate, am pipăit și am mirosit tot ce se poate cunoaște, m-am dat cu capul de incognoscibil, dar n-am adâncit niciodată nimic. Nu există artă sau filozofie în care să nu pot spune că sunt cu adevărat stăpân absolut. Nu am nici o specialitate; nu am un câmp de preocupări, fie chiar o mică grădină de zarzavat pe lângă casă, în care să mă simt cu adevărat acasă, în care să pot privi de sus pe cel ce-mi iese în cale.”

”Eu – sceptic? Nu – din păcate. Nici măcar sceptic. Scepticul e norocos; lui îi mai rămâne o credință – credința în imposibilitatea certitudinii. El poate fi liniștit și, dacă-i convine, dogmatic. Eu nu cred nici măcar în deșertăciunea oricărei căutări, și nu sunt sigur nici măcar de inexistența certitudinii.”

”Într-o lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea lucrurilor ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi. În mijlocul unei imense și atotputernice caste de sclavi  ai opiniei și ai tradiției, de pedanți parazitari și sofisticați, de predicatori ai vechilor legende, de paznici de temnițe morale, de papagali încăpățânați ai tuturor normelor învechite și ai tuturor lucrurilor comune, e nevoie de un om care să-i trezească din noapte.”

”Viața, pentru a fi suportabilă, trebuie trăită din plin.  Sensibilitatea o umple de la o clipă la alta, și chiar dacă se schimbă, asemenea apei care curge, ne poartă măcar cu ea cu un curent care ne dă impresia de a fi egal și etern. Dar dacă viața e analizată, despuiată și jupuită de către gândire, rațiune, logică și filozofie, atunci golul se dovedește fără fund, nimicul recunoaște că e nimic, iar disperarea se cuibărește în suflet.”

”Totul e relativ. Adevărul de aici e greșeală dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere și falsitate din altul. Toate principiile contradictorii în ele însele; orice metafizică e transcrierea în limbaje diferite a două sau trei formule generale, iar acestea se reduc întotdeauna la o unitate mistică – sau la un unic ce nu se înțelege, care nu e nimic, care nu înseamnă nimic. Se fabrică filosofii pentru a justifica prejudecățile noastre, necesitățile – fie ele chiar josnice – ale vieții noastre: să transpunem filosofia în termeni de viață, și ne vom găsi în fața unei frumoase imitații a metafizicii porcilor schițată de Carlye. Unica realitate e prezentul, senzația; fiecare să-și trăiască prezentul său și să dea dracului formulele și credințele. Trebuie să ne eliberăm de cruste ale unor boli învechite: fiecare să se elibereze de sine însușii, și să creadă în sine însuși și în clipa ce trece, care e frumoasă tocmai pentru că trece.”

”Pentru mine deșteptăciunea nu este altceva decât gradul cel mai înalt al mediocrității… N-am încotro: orice aș face, mie-mi plac întotdeauna extremele… Ori un țăran, ori Dante – ceilalți, cu toții, la o parte; jos cu oamenii deștepți, cu oamenii spirituali, cu oamenii abili și cu intelectuali odioși! Ce sunteți voi, ceilalți în fața unui țărănoi murdar care îmblătește grâul ca să vă dea de mâncare? Ce produceți voi? Vorbe și iar vorbe, mistificări și neghiobii!”