„Toate câte sunt, sunt sau în sine, sau în altceva.
Ceea ce nu se poate concepe prin altceva trebuie să fie conceput prin sine.
Dată fiind o cauză determinată, rezultă cu necesitate un efect; și, dimpotrivă, dacă nu este dată nici o cauză determinată, este imposibil să rezulte un efect.
Cunoașterea efectului atârnă de cunoașterea cauzei și o include.
Lucrurile care nu au nimic comun între ele nu pot fi înțelese unele prin altele; cu alte cuvinte, ideea unuia nu include ideea celuilalt.
Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său.
Orice lucru care poate fi conceput inexistent nu include în esența sa existența.”
"Fiecare din noi reprezintă toate sumele pe care nu le-a socotit: scădeţi-ne iar întru goliciune și noapte și veţi vedea începând în Creta cu patru mii de ani în urmă iubirea ce s-a săvârșit ieri în Texas. Sămânţa nimicirii noastre crește lângă un pinten de munte, și vieţile noastre sunt bântuite de-o târfă din Georgia, pentru că un borfaș din Londra a scăpat din ștreang. Fiecare clipă e rodul a patruzeci de mii de ani. Zilele agonisind minute, ca niște muște zumzăie acasă spre moarte, și fiecare clipă e-o fereastră către timpul deplin."
„Își vedea viața străjuită de perspectiva solemnă a unei rariști de pădure și știa că întotdeauna avea să fie un melancolic; închisă în colivia aceea mică a craniului, prizonieră a acelei inimi fremătătoare și cu desăvârșire tainice, viața lui era sortită să colinde veșnic pe poteci solitare. Pierdut. Înțelese că oamenii erau pururi străini unul față de altul, că nici unul nu apucă să-l cunoască cu adevărat pe celălalt că, priozonieri în pântecul întunecat al mamei noastre, venim pe lume fără să-i fi cunoscut chipul, că suntem încredințați brațelor ei ca niște străini și că, imobilizați în temnița aceea irevocabilă a propriei noastre ființe, nu scăpăm de ea nicicând, oricare ar fi brațele care ne cuprind, gura care ne sărută, inima care ne încălzește. Niciodată, niciodată.”
„Toată viața se risipește în fum. Nu cunoaște structură ori creație, nici măcar rânduiala aburoasă a viselor. Coboară-te mai aproape, înger: șoptește-ne în urechi. Ne petrecem în fum și n-avem nici măcar răsplata pentru truda zilei de ieri, decât sfârșeala și dezgustul.”
„Și mi se pare că viața aglomerată și pestriță a acestui pământ măreț seamănă cu un bâlci. Iată clădirile Bâlciului, magazinele, dughenele, cârciumile, lăcașurile plăcerii. Iată locurile unde oamenii cumpără și vând și fac negoț, mănâncă, beau, urăsc, iubesc și mor. Iată nenumăratele mode considerate eterne, iată Bâlciul străvechi, nemuritor, pustiu în astă-noapte, gol și părăsit, forfotind mâine de alți oameni și alte chipuri, pe miile de străzi și poduri, oameni care se nasc, îmbătrânesc, se istovesc și mor aici. Nu aud nicicând aripa mare și neagră care fâlfâie deasupra lor, își închipuie că clipa lor durează o veșnicie, sunt așa de preocupați, încât aproape nu bagă de seamă că încep să se împiedice și să îmbătrânească. Nu-și ridică nicicând ochii spre stelele nemuritoare deasupra Bâlciului nemuritor, nu aud nicicând vocile invariabile ale timpului ce sălăsluiește în sferele înalte, ce nu se oprește, fără să țină seama de cine trăiește sau moare. Glasul timpului vine din depărtări și totuși poartă în murmurul său glasul cu mii de tonuri ale vieții, se hrănește cu viață și totuși trăiește departe de ea și deasupra ei și rodește necontenit precum curgerea unui râu în jurul Bâlciului.”
„Oare nu este adevărat că, în acest mare vis al timpului în care trăim și ne mișcăm, nu există decât un singur lucru cert, și anume că, odată de ce ne-am întâlnit, ne-am vorbit, ne-am cunoscut pentru o clipă, pe când ne urmam traiectoria între două puncte în timp, traiectoria pe care am fost azvârliți, e bine să ne mulțumim cu atât, să ne despățim așa cum ne-am întâlnit, fiecare lăsându-l pe celălalt să meargă singur spre ținta fixată, fiind siguri doar de acest lucru, având nevoie doar de acest lucru - că, în cele din urmă, va veni pentru toți momentul când va fi tăcere, nimic altceva decât tăcere?”
