Michel Tournier - Meteorii

Marc Chagall - Circus

 "Politeţea săracilor, tot atât de scrobită ca şi aceea a bogaţilor, se potriveşte cu predilecţia lor pentru prenume, chiar şi pentru diminutive. Această predilecţie merge adesea până la o curiozitate care face din prenume un nume şi din prenume un patronimic."

"Psihosociologia săracului

1. Săracul mănâncă de două-trei ori mai mult ca bogatul. Am crezut mai întâi că trebuie compensat efortul energetic mai mare cerut de meseriile manuale. Nu este vorba totuşi de asta, căci acest regim se traduce printr-o obezitate generalizată. Adevărul este că săracul, chiar atunci când nu este supus nici unei restricţii, nu s-a eliberat de teama viscerală de a nu avea ce mânca, pe care secole întregi de foamete i-au inaculat-o omenirii. Totodată, el a rămas credincios unei estetici a penuriei, care face să-i pară femeile grase ca fiind frumoase şi apetisante, iar burtoşii, virili şi maiestuoşi.

 2. Săracul se îmbracă mai mult şi mai gros ca bogatul. Frigul este, după foame, cea mai temută urgie pentru oameni. Săracul rămâne supus spaimei atavice de frig şi vede în el originea boli. Să mănânci puţin si să stai gol sunt privilegii de om bogat.

3. Săracul este sedentar înnăscut. Originile sale ţărăneşti îl fac să priveacă voiajul ca pe o dezrădăcinare, o rătăcire, un exil. Nu ştie să călătorească cu uşurinţă. Trebuie întotdeauna să facă mari preparative şi să se încarce cu nenumărate bagaje inutile. Cu el, cea mai mică plecare ia aerul unei mutări.

4.  Săracul se agaţă fără încetare de soneria doctorului. A treia lui teroare nestăpânită este boala. Săracul se întreabă uneori cum face bogatul de nu cade nicioadă bolnav. Simplu: nici nu se gândeşte la asta.

5. Pentru că munca îl extenuează şi-l dezgustă, săracul visează fără încetare la două oaze, care sunt de fapt una: vacanţele şi pensia. Trebuie să aparţii castei seniorilor pentru a ignora aceste două mirage.

6. Săracul este însetat de onorabilitate. El nu e chiar sigur că aparţine societăţii omeneşti. Dar dacă nu e decât o vită de povară? De aici, nevoia de a se îmbrăca de duminică, de a purta pălărie şi de a-şi ocupa un loc, cât de modest, în corpul social.

 7. Săracul acceptă corpul social ca atare şi nu aşteaptă decât să-şi facă un loc cât mai mare în el; de aceea din punct de vedere politic, este un conservator înveterat. El nu vede mai departe decât mica burghezie căreia speră să-i aparţină şi el cât de curând. De aici rezultă că nici o revoluţie nu a fost făcută vreodată de popor."

"Statul apărat de poliţie este o impostură, căci ordinea pe care o protejează poliţia este dictată de grupul dominant, caracterizat prin bani şi prin heterosexualitate. Este deci o violenţă impusă de cei puternici tuturor celorlalţi, a căror singură resursă rămâne clandestinitatea. În jungla "apărată de poliţie" poliţiştii nu sunt decât o specie de răpitoare printre altele."

"Întotdeauna am detestat petrecerile populare. Ele reprezintă cu un paroxism de violenţă, separaţia, exilul, care sunt toată problema vieţii mele. Pe de o parte, mulţimea anonimă, pierdută într-o obscuritate scheunătoare, unde fiecare se simte cu atât mai invulnerabil  cu cât este mai conform cu obişnuitul. Pe de altă parte, urcaţi pe podium, scăldaţi în lumini brutale, cei care sunt arătaţi, monştrii, încremeniţi în singurătatea şi tristeţea lor."

"Nu, cu siguranţă, mila nu este un sentiment onorabil. Este o redutabilă perversiune, căci toate defectele, slăbiciunile şi neputinţele fiinţei iubite o hrănesc şi o exagerează în loc să o descurajeze. Dacă virtutea e putere şi viciul slăbiciune, mila e forma vicioasă a dragostei. Este o pasiune esenţialmente coprofagă."  

"A exista înseamnă a te compromite, a avea o nevastă căreia îi vine menstruaţia şi care te înşală, copii care fac tuse măgărească, fete care fug cu necunoscuţi, băieţi care te sfidează, moştenitori care-ţi pândesc moartea."

"Dragostea perfectă, perfecta fuziune a dorinţei fizice şi a tandreţei, îşi atinge piatra de încercare, simptomul infailibil într-un fenomen destul de rar: dorinţa fizică inspirată de faţă. Când o figură se încarcă în ochii mei de un erotism mai mare decât tot restul corpului... aceasta este iubirea."

"Cu siguranţă, unui dintre principalele scopuri ale războiailelor este de a le da bărbaţilor vacanţă. Chiar vremea serviciului militar are mai mult farmec în amintirea lor. Între sfârşitul studiilor şi începutul carierei, ea constituie o paranteză de răgazuri forţate, consacrate unor sarcini noi şi total inutile, dominate de nişte reguli de disciplină artificiale şi aiurite, care ţin loc de morală şi cuviinţă, dar, mai ales, dezbărate de orice sentiment de responsabilitate şi de orice prevedere." 

"Rolul medicului este tocmai de a spicui cele mai mici neajunsuri şi suferinţe heteroclite cu putinţă, de a le erija în simptome, de a le grupa în sindrom şi de a ridica astfel în viaţa omului un monument de durere şi moarte, clasat, etichetat, denumit, organizat. Desigur, această activitate de instaurare nu este în principiu decât prima fază. Trebuie să fie urmărită boala, să fie înălţată ca o ţintă pentru a o doborî mai bine. Dar, cea mai mare parte a timpului, faza a doua, distrugătoare, eşuează şi omul, ridicat la ragul dubios de bolnav, rămâne singur în faţa acestui idol negru şi verde, Boala sa, pe care, neputând să o doboare, nu mai poate decât să o slujească pentru a încerca să o domolească."

"Orice om are nevoie de semenii lui ca să perceapă în totalitate lumea exterioară. Celălalt îi dă scara lucrurilor îndepărtate  şi îl avertizează că fiecare lucru are o faţă pe care n-o poate vedea din locul în care se află, dar care există pentru că e văzută de martori îndepărtaţi de el. Însăşi existenţa lumii exterioare nu are ca garanţie decât confirmarea pe care ne-o aduc vecinii noştri. Ceea ce împiedică pretenţiile viselor mele de a trece drept realitate este că mă au drept martor numai pe mine. Viziunea despre lume pe care ar avea-o un singuratic, sărăcia, şubrezenia ei, sunt cu adevărat de neînchipuit. Omul acela nu şi-ar trăi viaţa, ci şi-ar visa-o, nu ar avea despre ea decât un vis impalpabil, fără substanţă, gata să se destrame."

George Orwell - Cărți sau țigări

”E dificil de stabilit vreo relație între prețul cărților și valoarea pe care o obții de la ele... Există cărți pe care le citești de nenumărate ori, cărți care devin parte din mobilierul tău mental și îți schimbă întreaga atitudine față de viață, cărți pe care le răsfoiești, dar nu le termini, cărți pe care le citești dintr-o suflare și le uiți după o săptămână, iar costul în bani poate fi in fiecare caz același.” (Cărți sau țigări)

”Totalitarismul nu promite atât o epocă a credinței, cât o epocă a schizofreniei. O societate devine totalitară atunci când structurile ei devin strigător de artificiale, adică atunci când clasa ei conducătoare și-a pierdut funcția, dar reușește să se agațe de putere prin forță sau fraudă.”(Lichidarea literaturii)

”E posibil să comiți un păcat fără să știi că îl comiți, fără să vrei să îl comiți și fără să fii în stare să îl eviți.  Păcatul nu e neapărat ceea ce faci; poate fi ceva ce ți se întâmplă.” (Anii bucuriei)

”Oamenii vorbesc de ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea”naturală” înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor, dureros. Chiar și așa, contează dacă poți avea parte de ea în casa ta și nu într-o instituție publică.” (Cum mor săracii)

J. M. Coetzee - Viața și vremurile lui Michael K

”Nu se vedea ca pe un om cu greutate, care ar lăsa urme ale trecerii lui, ci mai degrabă ca pe un fir de pulbere pe fața unui pământ prea adormit ca să simtă furnicile zgâriindu-l cu picioarele lor sau fluturii rozându-l cu dinții lor minusculi sau praful așternându-se alene.”

”Cunosc oameni care pot vorbi toată ziua fără să obosească, care pot umple lumi întregi cu pălăvrăgeala lor.” 

Andrei Makine - Iubirea omenească

Ivan Şişkin - Iarna

”Când este amenințată, existența noastră se arată în toată goliciunea ei și ne frapează prin extrema simplitate a mecanicii ei. ...Frica anulează orice pretinsă complexitate psihică, apoi setea și foamea alungă frica, rămâne aiuritoarea banalitate a morții, dar acest frison al spiritului devine repede ridicol în comparație cu micile umilințe trupești, în sfârșit vine dezgustul față de sine, față de acea mică sferă a existenței care se credea prețioasă, pentru că era unică, și care ajunge să se spargă printre atâtea alte bășici de tot felul.”
 

”<<Știi, la Sarma trăiesc cei care nu mai așteaptă nimic de la viață. Și poate asta îi face atât de prietenoși. Nu sunt lacomi. Eu aștept încă mult de la viață! Da, sunt lacomă. Mai târziu, cine știe...>>

Avea să păstreze mult timp în memorie paradoxul acestei avidități care te obligă să epuizezi, zi de zi, o existență pe care o știi falsă și fără rost, în timp ce cunoști deja lumina unei cu totul altfel de vieți.”

”Istoria omenirii: vorbe mari, efervescența luptelor și a dușmăniilor, victorii hămesite după cadavre și, la sfîrșit, departe de învingători, ziua aceea cenușie de iarnă, liniștită, aroma unui foc de vrescuri, senzația intensă că te recunoști.”

”Când moartea ne privește în ochi, ne dăm seama că au existat în viața noastră câteva ceasuri, de soare sau de întuneric, câteva chipuri la care ne întorcem neîncetat, și că de fapt ceea ce ne păstra în viață era simpla speranță că le vom regăsi...”

”Niște amănunte care demonstrează Nebunia Istoriei.

   Taburete de pian și o duzină de prostituate dresate să se întoarcă la o bătaie de palme. Și acel taburet pe care e așezată o tânără care, cu un calm profesionist, supraveghează agonia uniui bărbat. Și dincolo de delirul grotesc al acestor coincidențe, milioane de oameni asmuțiți unii împotriva altora în numele unei vrajbe care va părea stupidă a doua zi, cînd toți acești oameni nu vor mai avea sânge în vene. Va trebui inventată atunci o altă vrajbă, îmbrăcată în odăjdii umaniste sau mesianice, întărită prin zgomotul șenilelor pe pavajul orașelor în ruine, prin tirul tunurilor asupra unor oameni dezarmați. Și toate acestea pentru ca într-o sală cu pereții tapisați cu blănuri, un bărbat plictisit de masacre, de bogății și de trupuri muierești să-și coboare privirile grele și dezgustate pe șoldurile femeilor care rotesc pe niște taburete de pian. 

   În urmă rămân căteva resturi de zgură, inutile pentru specialiștii care vor scrie: negustroul de diamante, cu figura zdrobită peste o grămăjoară strălucitoare de pietre, și într-un documentar despre război, o secvență care a scăpat probabil realizatorilor: o capră, rănită cu o schijă, care se zbate în jurul țărușului de care a fost legată, în timp ce coloanele blindatelor victorioase își continuă înaintarea.

   De fapt, nu putem opune demenței acestei farse nimic altceva decât dragostea nostră.”