 |
| Marc Chagall - Circus |
"Psihosociologia săracului
1. Săracul mănâncă de două-trei ori mai mult ca bogatul. Am crezut mai întâi că trebuie compensat efortul energetic mai mare cerut de meseriile manuale. Nu este vorba totuşi de asta, căci acest regim se traduce printr-o obezitate generalizată. Adevărul este că săracul, chiar atunci când nu este supus nici unei restricţii, nu s-a eliberat de teama viscerală de a nu avea ce mânca, pe care secole întregi de foamete i-au inaculat-o omenirii. Totodată, el a rămas credincios unei estetici a penuriei, care face să-i pară femeile grase ca fiind frumoase şi apetisante, iar burtoşii, virili şi maiestuoşi.
2. Săracul se îmbracă mai mult şi mai gros ca bogatul. Frigul este, după foame, cea mai temută urgie pentru oameni. Săracul rămâne supus spaimei atavice de frig şi vede în el originea boli. Să mănânci puţin si să stai gol sunt privilegii de om bogat.
3. Săracul este sedentar înnăscut. Originile sale ţărăneşti îl fac să priveacă voiajul ca pe o dezrădăcinare, o rătăcire, un exil. Nu ştie să călătorească cu uşurinţă. Trebuie întotdeauna să facă mari preparative şi să se încarce cu nenumărate bagaje inutile. Cu el, cea mai mică plecare ia aerul unei mutări.
4. Săracul se agaţă fără încetare de soneria doctorului. A treia lui teroare nestăpânită este boala. Săracul se întreabă uneori cum face bogatul de nu cade nicioadă bolnav. Simplu: nici nu se gândeşte la asta.
5. Pentru că munca îl extenuează şi-l dezgustă, săracul visează fără încetare la două oaze, care sunt de fapt una: vacanţele şi pensia. Trebuie să aparţii castei seniorilor pentru a ignora aceste două mirage.
6. Săracul este însetat de onorabilitate. El nu e chiar sigur că aparţine societăţii omeneşti. Dar dacă nu e decât o vită de povară? De aici, nevoia de a se îmbrăca de duminică, de a purta pălărie şi de a-şi ocupa un loc, cât de modest, în corpul social.
7. Săracul acceptă corpul social ca atare şi nu aşteaptă decât să-şi facă un loc cât mai mare în el; de aceea din punct de vedere politic, este un conservator înveterat. El nu vede mai departe decât mica burghezie căreia speră să-i aparţină şi el cât de curând. De aici rezultă că nici o revoluţie nu a fost făcută vreodată de popor."
"Statul apărat de poliţie este o impostură, căci ordinea pe care o protejează poliţia este dictată de grupul dominant, caracterizat prin bani şi prin heterosexualitate. Este deci o violenţă impusă de cei puternici tuturor celorlalţi, a căror singură resursă rămâne clandestinitatea. În jungla "apărată de poliţie" poliţiştii nu sunt decât o specie de răpitoare printre altele."
"Întotdeauna am detestat petrecerile populare. Ele reprezintă cu un paroxism de violenţă, separaţia, exilul, care sunt toată problema vieţii mele. Pe de o parte, mulţimea anonimă, pierdută într-o obscuritate scheunătoare, unde fiecare se simte cu atât mai invulnerabil cu cât este mai conform cu obişnuitul. Pe de altă parte, urcaţi pe podium, scăldaţi în lumini brutale, cei care sunt arătaţi, monştrii, încremeniţi în singurătatea şi tristeţea lor."
"Nu, cu siguranţă, mila nu este un sentiment onorabil. Este o redutabilă perversiune, căci toate defectele, slăbiciunile şi neputinţele fiinţei iubite o hrănesc şi o exagerează în loc să o descurajeze. Dacă virtutea e putere şi viciul slăbiciune, mila e forma vicioasă a dragostei. Este o pasiune esenţialmente coprofagă."
"A exista înseamnă a te compromite, a avea o nevastă căreia îi vine menstruaţia şi care te înşală, copii care fac tuse măgărească, fete care fug cu necunoscuţi, băieţi care te sfidează, moştenitori care-ţi pândesc moartea."
"Dragostea perfectă, perfecta fuziune a dorinţei fizice şi a tandreţei, îşi atinge piatra de încercare, simptomul infailibil într-un fenomen destul de rar: dorinţa fizică inspirată de faţă. Când o figură se încarcă în ochii mei de un erotism mai mare decât tot restul corpului... aceasta este iubirea."
"Cu siguranţă, unui dintre principalele scopuri ale războiailelor este de a le da bărbaţilor vacanţă. Chiar vremea serviciului militar are mai mult farmec în amintirea lor. Între sfârşitul studiilor şi începutul carierei, ea constituie o paranteză de răgazuri forţate, consacrate unor sarcini noi şi total inutile, dominate de nişte reguli de disciplină artificiale şi aiurite, care ţin loc de morală şi cuviinţă, dar, mai ales, dezbărate de orice sentiment de responsabilitate şi de orice prevedere."
"Rolul medicului este tocmai de a spicui cele mai mici neajunsuri şi suferinţe heteroclite cu putinţă, de a le erija în simptome, de a le grupa în sindrom şi de a ridica astfel în viaţa omului un monument de durere şi moarte, clasat, etichetat, denumit, organizat. Desigur, această activitate de instaurare nu este în principiu decât prima fază. Trebuie să fie urmărită boala, să fie înălţată ca o ţintă pentru a o doborî mai bine. Dar, cea mai mare parte a timpului, faza a doua, distrugătoare, eşuează şi omul, ridicat la ragul dubios de bolnav, rămâne singur în faţa acestui idol negru şi verde, Boala sa, pe care, neputând să o doboare, nu mai poate decât să o slujească pentru a încerca să o domolească."
"Orice om are nevoie de semenii lui ca să perceapă în totalitate lumea exterioară. Celălalt îi dă scara lucrurilor îndepărtate şi îl avertizează că fiecare lucru are o faţă pe care n-o poate vedea din locul în care se află, dar care există pentru că e văzută de martori îndepărtaţi de el. Însăşi existenţa lumii exterioare nu are ca garanţie decât confirmarea pe care ne-o aduc vecinii noştri. Ceea ce împiedică pretenţiile viselor mele de a trece drept realitate este că mă au drept martor numai pe mine. Viziunea despre lume pe care ar avea-o un singuratic, sărăcia, şubrezenia ei, sunt cu adevărat de neînchipuit. Omul acela nu şi-ar trăi viaţa, ci şi-ar visa-o, nu ar avea despre ea decât un vis impalpabil, fără substanţă, gata să se destrame."
