 |
| Edvard Munch - Anxiety |
„Ce spun eu un sicriu, un veritabil castel de șase scânduri! Niciodată nu am vazut ceva mai frumos în nenorocita mea de viață. Pentru că se acordă o asemenea atenție unei cutii, îmi spuneam, trebuie că nu rămăsese mare lucru în interior. O asemenea grijă acordată conținătorului, îmi spuneam, te duce cu gândul la lipsa de însemnătate a conținutului. O cutie așa de somptuoasă, îmi spuneam, nu prevestește nimic bun despre vidul pe care-l închide înăuntru.”
„Totuși există un lucru care trebuie înțeles: la o înmormântare totul trebuie să se petreacă încet, nu ar fi potrivit ca lucrurile să se petreacă în pas alergător, deși aceasta ar fi conform rațiunii și eticii lui Spinoza, pentru că altfel totul ar avea aerul că lumea dorește să se descotorosească de ceva ce nu mai există și a cărui caracteristică este de a se ofensa pentru un nimic. Cu cât nu mai ești nimic, cu atât ai mai multă nevoie de suport moral. De unde rezultă că trebuie să dai dovadă de o atenție delicată față de cei care au dat ortul popii pentru că atunci când ești mort ai nevoie de ajutor, în ce-i privește pe cei vii care se ajută singuri, îi poți foarte bine lăsa să crape.”
„Înțelesesem definitiv că visele noastre nu coboară pe pământ decât atât cât să ne dea cu tifla, lăsându-ne o savoare pe buze, ceva ca dulceața de sânge închegat.”
