Andrei Makine - Iubirea omenească

Ivan Şişkin - Iarna

”Când este amenințată, existența noastră se arată în toată goliciunea ei și ne frapează prin extrema simplitate a mecanicii ei. ...Frica anulează orice pretinsă complexitate psihică, apoi setea și foamea alungă frica, rămâne aiuritoarea banalitate a morții, dar acest frison al spiritului devine repede ridicol în comparație cu micile umilințe trupești, în sfârșit vine dezgustul față de sine, față de acea mică sferă a existenței care se credea prețioasă, pentru că era unică, și care ajunge să se spargă printre atâtea alte bășici de tot felul.”
 

”<<Știi, la Sarma trăiesc cei care nu mai așteaptă nimic de la viață. Și poate asta îi face atât de prietenoși. Nu sunt lacomi. Eu aștept încă mult de la viață! Da, sunt lacomă. Mai târziu, cine știe...>>

Avea să păstreze mult timp în memorie paradoxul acestei avidități care te obligă să epuizezi, zi de zi, o existență pe care o știi falsă și fără rost, în timp ce cunoști deja lumina unei cu totul altfel de vieți.”

”Istoria omenirii: vorbe mari, efervescența luptelor și a dușmăniilor, victorii hămesite după cadavre și, la sfîrșit, departe de învingători, ziua aceea cenușie de iarnă, liniștită, aroma unui foc de vrescuri, senzația intensă că te recunoști.”

”Când moartea ne privește în ochi, ne dăm seama că au existat în viața noastră câteva ceasuri, de soare sau de întuneric, câteva chipuri la care ne întorcem neîncetat, și că de fapt ceea ce ne păstra în viață era simpla speranță că le vom regăsi...”

”Niște amănunte care demonstrează Nebunia Istoriei.

   Taburete de pian și o duzină de prostituate dresate să se întoarcă la o bătaie de palme. Și acel taburet pe care e așezată o tânără care, cu un calm profesionist, supraveghează agonia uniui bărbat. Și dincolo de delirul grotesc al acestor coincidențe, milioane de oameni asmuțiți unii împotriva altora în numele unei vrajbe care va părea stupidă a doua zi, cînd toți acești oameni nu vor mai avea sânge în vene. Va trebui inventată atunci o altă vrajbă, îmbrăcată în odăjdii umaniste sau mesianice, întărită prin zgomotul șenilelor pe pavajul orașelor în ruine, prin tirul tunurilor asupra unor oameni dezarmați. Și toate acestea pentru ca într-o sală cu pereții tapisați cu blănuri, un bărbat plictisit de masacre, de bogății și de trupuri muierești să-și coboare privirile grele și dezgustate pe șoldurile femeilor care rotesc pe niște taburete de pian. 

   În urmă rămân căteva resturi de zgură, inutile pentru specialiștii care vor scrie: negustroul de diamante, cu figura zdrobită peste o grămăjoară strălucitoare de pietre, și într-un documentar despre război, o secvență care a scăpat probabil realizatorilor: o capră, rănită cu o schijă, care se zbate în jurul țărușului de care a fost legată, în timp ce coloanele blindatelor victorioase își continuă înaintarea.

   De fapt, nu putem opune demenței acestei farse nimic altceva decât dragostea nostră.”