 | |
| William Blake - Casa mortii |
"Gândirea însăşi (reflecţia) nu se îndeplineşte în noi decât prin exces. Ce altceva înseamnă adevărul dacă nu reprezentarea excesului, dacă nu vedem ceea ce transcede facultatea de a vedea, ceea ce este insuportabil de văzut ( la fel cum, în extaz, plăcerea este insuportabilă), dacă nu gândim ceea ce transcede facultatea de a gândi?"
"Mă trezesc dimineaţa - la fel ca milioane de oameni - bărbaţi, femei, copii şi bărâni - dintr-un somn întrerupt pe vecie... Trezirea noastră, a mea şi a acestor milioane, să aibă oare un sens? Un sens ascuns? Bineînţeles că ascuns! Dar dacă nimic nu are sens, degeaba mă zbat: voi bate în retragare, voi trişa. Va trebui să abandonez şi să mă vând nonsensului: el e călăul meu, care mă chinuie şi mă ucide, nu e nici o speranţă. Dar dacă există sens? Azi nu-l cunosc. Poate mâine? De unde să ştiu? Nu pot concepe sens care să nu fie chinul "meu", asta o ştiu prea bine. Deocamdată însă nonsens!... Viaţa mea n-are sens decât cu condiţia să fiu lipsit de ea; să fiu nebun: priceapă cine poate, priceapă cine moare...; astfel, fiinţa e aici, fără să ştie de ce, tremurând de frig...; necuprinsul, noaptea o înconjoară, iar ea este aici anume pentru... "a nu şti"."
