Epitaful unui câine
Lord Byron
Când un slăvit Fiu de Bărbat se-ntoarce în pământ,
Ce Glorie n-a avut, ci doar vreun nobil nume strâmt,
Cioplită-i piatra, irosită-n ritual măreţ,
Şi urnele ne spun poveşti din viaţa-i fără preţ.
Şi jos când zace, deasupra scrie cum a vieţuit,
Nu cum a fost de fapt, ci-aşa cum ar fi trebuit.
Când moare bietul câine, prieten bun de-o viaţă,
O pavăză şi-un frate ce-n poartă-ţi iese-n faţă,
El, cel ce-o inimă doar are, la Stăpân în piept,
Și lui doar i-a trudit şi respirat, el pe nedrept
Se duce de pe lume de nimenea jelit,
Și pământescu-i suflet din cer e izgonit.
Pe când omul, nedemnă gâză!, vrea mântuire
Şi-şi cere locul său în Rai şi-n nemurire.
O, Bărbate! Tu, chiriaş nedemn al unui ceas,
Puternic, putred, setos de a-nrobi şi laş
Cine te ştie amănunţit te lasă, plin de greaţă
O, tu, scârbavnic vraf de praf suflat cu viaţă!
Iubirea ta-i desfrâu; prietenia-nşelăciune,
Cu gura minţi; în suflet ai numai goliciune.
Doar numele ţi-e nobil; născuta ta cruzime
Mai mare-i decât a fiarei – te face de ruşine.
De-această urnă simplă când dai din întâmplare
Treci mai departe – nu-i mort de plâns la-nmormântare.
Sub lespezi zace un pieten – deasupra eu le-am pus;
Doar unul am avut – e-acolo jos iar eu sunt sus.
