 |
| Maurice Utrillo - Madness |
„Diferitele vârste, copilăria, tinerețea, bătrânețea - cuvinte goale. Ele există doar pentru oamenii obișnuiți, canalia - iată cuvântul pe care îl căutam - pentru canalia a cărei viață comportă perioade și limite bine determinate, ca anotimpurile, și se situează în zona temperată a existenței..”[
„Fără îndoială, gesturile, gândurile, dorințele, obiceiurile atavice, cărora unele alegorii le servesc drept vehicule de-a lungul generațiilor, reprezintă factori atât de indispensabili ai existenței noastre. Mii de ani s-au pronunțat aceleași cuvinte, s-au practicat aceleași împerecheri, s-au încercat aceleași nenorociri puerile, viața, de la un capăt la altul, este altceva decât o poveste de adormit de-a-n-piciorelea? Poveștile sunt o cale de retragere, deschisă bietelor dorințe pe care fiecare narator le-a conceput în îngustimea mentalității sale ereditare și pe care nu le-a putut satisface.”
„Prefer mai degrabă să mă întrețin cu cineva pe care-l iubesc sau pe care-l cunosc, decât cu un D-zeu omnipotent și sublim. D-zeu mă [depășește]!”
„[Speranța neantului, după moarte, rămâne unica mea consolare, în timp ce, dimpotrivă, ideea unei a doua vieți mă înspăimântă și mă ucide. Pentru mine, care nu am ajuns încă să mă adaptez la cea în care trăiesc, la ce bun o altă lume? Deja simt că acesta de acum nu este făcută pentru mine, ci pentru o mână de nerușinați, mitocani, cerșetori înnăscuți, înfumurați și prostănaci, lacomi, pentru oameni creați pe măsura ei, capabili să implore și să-i flateze pe mai-marii pământului și ai cerurilor...
Are deci D-zeu o atare mentalitate de parvenit, de-i trebuie să ne epateze cu creațiile sale?]”
„Presiunea ce, în momentul împerecherii, lipește una de alta două ființe care încearcă, fiecare, să-și alunge singurătatea, rezultă din acela;i elan nebun care se regăsește în toți, amestecat cu un regret tinzând numai spre abisul morții.
Numai moartea nu minte.
Prezența sa reduce la neant toate superstițiile. Noi suntem copiii morții. Ea este cea care ne eliberează de perfidiile existenței. Din adâncurile vieții înseși, ea este aceea care ne strigă și dacă, tineri încă fiind pentru a înțelege limbajul oamenilor, ni se întâmplă uneori să ne întrerupă jocurile, înseamnă că noi tocmai am auzit chemarea ei. În timpul întregii noastre șederi pe pământ, moartea ne face semn să ne ducem la ea.”
„Rece și distant, viața îi revelează puțin câte puțin fiecăruia masca pe care o poartă. Căci totul se petrece ca și când fiecare individ are la dispoziția sa mai multe măști. Unii folosesc totdeauna aceeași mască: natural, ea se murdărește, se zbârcește. Sunt avarii. Alții le păstrează pentru moștenitorii lor; schimbându-le mereu, iar când, în sfârșit, se apropie bătrânețea, înțeleg că se află la ultima și că aceasta se va deteriora repede; de-abia atunci apare fața lor reală.”
