 |
| Gustave Moreau - Salomeea dansand in fata lui Irod |
„Dacă cea mai frumoasă arie din lume devine vulgară, insuportabilă, îndată ce-o fredonează marele public și o preiau flașnetele, opera de artă care nu rămâne indiferentă falșilor artiști, care nu-i contestată de proști, care nu se mulțumește să suscite numai entuziamul câtorva, devine și ea, chiar prin aceasta, în ochii celor inițiați, o artă profanată, banală, aproape respingătoare.”
„Sadismul, bastardul creștinismului, pe care religia l-a urmărit sub toate formele cu exorcismele și rugile sale, timp de veacuri.
Starea aceasta atât de ciudată și de greu de definit nu se poate naște, de fapt, în sufletul unui necredincios; ea nu constă numai în a se lăfăi în plăcerile trupești ațâțate prin maltratări sângeroase, căci atunci n-ar mai fi decât un caz de anomalie a simțului genetic, un caz de satiriazis, ajuns la punctul de maturitate extremă; ea constă înainte de toate în obișnuința de a pângări, în urma unei rebeliuni morale, a unui desfrâu spiritual, a unei aberații cu totul ideale, cu totul creștinești...
Dacă sadismul n-ar presunpune un sacrificiu, n-ar avea nici o rațiune să existe; pe dea altă parte, sacrilegiul, care decurge din însăși existența unei religii, nu poate fi comis intenționat și pertinent decât de un credincios, deoarece nici un om n-ar încerca vreo bucurie profanând o credință care i-ar fi indiferentă sau pe care n-ar cunoaște-o.”
„Când epoca în care este silit să trăiască un om de talent este searbădă și tâmpă, artistul, fără voia lui, este obsedat de nostalgia altui secol.
Neputând trăi în armonie - decât rareori - cu mediul în care evoluează, nemaiputând găsi, în cercetarea mediului și a creaturilor care-l suportă, deosebita plăcere a unor observații și analize, capabile să-l distreze, simte cum apar și se dezvoltă în sinea lui niște fenomene cu totul aparte. Dorinți confuze de pribegie se nasc și se clarifică în urma reflecțiilor și studiului. Instinctele, senzațiile, inclinațiile moștenite prin ereditate se trezesc, se precizează, se impun prin certitudinea și autoritatea lor. I se redeșteaptă în minte amintiri despre oameni și despre lucruri pe care nu le-a cunoscut personal și vine o clipă când evadează brusc din penitenciarul secolului său și hoinărește, în deplină libertate, într-o altă epocă, cu care i se pare, după ultima lui iluzie, că s-ar potrivi mai bine.
Unii se întorc la evuri demult săvârșite, la civilizații dispărute, la timpuri moarte; alții se avântă spre fantastic și spre vis, viziuni mai mult sau mai puțin intense ale unor vremi ce vor înflori și a căror imagine reproduce, fără s-o știe, printr-un efect al atavismului, imaginea unor epoci trecute.”
