 |
| Utagawa Hiroshighe |
”Am constat că privitul (adică pur și simplu faptul de a te uita la cineva fără o intenție anume) era privilegiul celor vii, că acest privit putea fi la fel de bine o expresie a cruzimii.”
”Noblețe, cultură, ceea ce lumea consideră estetic - realitata acestora este searbădă și anorganică. Ceea ce vezi nu este templul Ryuan, ci o grămadă de pietre. Filozofia, arta - doar pietre goale. Singura preocupare sistematică pe care o au oamenii este politica. Ce rușine! Se poate spune că ființele umane nu sînt decît niște creaturi corupte.”
”...ce ciudată este frumusețea muzicii! Frumusețea scurtă, căreia cîntărețul îi dă ființă, transformă o perioadă de timp în durată pură; în mod cert nu se mai repetă; ca și existența efemerelor și a altor creaturi care trăiesc puțin, frumusețea este abstracția și creația perfectă a vieții înseși. Nimic nu se aseamănă mai mult cu viața decît muzica .”
”Frumusețea - da, frumusețea e ca un dinte cariat: îți jenează limba, stă și te doare, făcîndu-și simțită prezența. Pînă la urmă nu mai suporți durerea, te duci la dentist și ți-l scoate. Apoi, pe cînd privește dintele mic, prăpădit, însîngerat, te gîndești: ”Ăsta să fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atăta durere, m-a hărțuit atăta, înrădăcinîndu-se cu încăpățînare în mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul și același obiect? Dacă acesta, la origine, nu ținea de existența mea, cum - prin ce ironie a soartei - a ajuns să fie legat de ea, reușind să provoace atît de multă durere? Se află această bază în interiorul ființei mele? Sau în obiectul însuși? Și totuși, creatura aceasta care mi-a fost smulsă din gură și zace acum în mîna mea este cu totul altceva. Nu poate fi acela!”
”În general, lucrurile înzestrate cu viață n-aveau, precum Templul de aur, calitatea de a dura o veșnicie. Ființelor omenești li se încredința doar o părticică din nenumăratele însușiri ale naturii și, printr-o metodă eficace de substituire, ele difuzau și multiplicau acea însușire... Din aspectul aparent destructibil al ființelor ieșea la iveală o nălucă a veșniciei; pe de altă parte, frumusețea aparent indestructibilă a Templului dădea naștere posibilității de a-l distruge. Nu te poți descotorosi de lucruri muritoare, de exemplu, de ființele omenești, dar pot fi distruse lucruri indestructibile ca Templul de aur.”
”Nimic nu poate schimba nimic pe lumea asta. Doar cunoașterea este în stare să transforme lumea, lăsînd-o în același timp exact așa cum este. Cînd privești cu astfel de ochi lumea, îți dai seama că lucrurile sînt neschimbătoare și, în același timp, în continuă transformare... Ființele omenești sînt înzestrate cu arma cunoașterii în scopul de a face viața suportabilă. Animalele nu au nevoie de așa ceva. Animalele nu au nevoie de cunoaștere ori de alte lucruri dintr-astea ca să-și facă viața suportabilă. Dar ființele omenești au nevoie de ceva: cu această cunoaștere, ele fac din caracterul intolerabil al vieții o armă, deși, în același timp, această insuportabilitate nu se ușurează cîtuși de puțin.”
”În viață, o clipă care-și însușește forma eternității ne amețește; dar Templul de aur știa foarte bine că o astfel de clipă este nesemnificativă în comparație cu ceea ce se întîmplă cînd eternitatea își asumă forma unei clipe, așa cum făcuse el acum. În astfel de momente, eternitatea frumuseții ne poate anihila viața și otrăvi existența. Frumusețea de moment pe care ne-o oferă viața este neputincioasă în fața acestei otrăvi. Otrava o zdrobește și o distruge pe loc, expunînd însăși viața pericolului suprem.”
