Angelo Trezzini - Scena tratta dai promessi sposi
„Una din cele mai mari bucurii ale acestei vieți este prietenia, și una din bucuriile prieteniei este de a avea cui încredința o taină. Însă prientenii nu sunt numai doi cîte doi, ca soții; fiecare om, vorbind în general, are mai mulți prieteni, încât ei formează un lanț, al cărui capăt nimeni nu ar putea să-l găsească. Atunci când un prieten își îngăduie bucuria de a încredința o taină altui prieten, înlesnește acestuia dorința de a-și îngădui aceeași bucurie la rândul lui. Îl roagă într-adevăr să nu spună nimic nimănui, aceasta este însă o condiție care, dacă ar fi luată în înțelesul strict al cuvântului, ar întrerupe pe loc întregul lanț al bucuriilor. Însă practica generală a vrut să impună doar o obligația de a nu împărtăși taina decât unui prieten, tot atât de credincios, căruia să i se impună aceeași condiție. Și astfel, din prieten credincios în prieten credincios, taina merge, merge de-a lungul acelui lanț nesfârșit, până ce ajunge la urechea aceluia sau acelora căruia sau cărora primul ce o rostise intenționa în mod deosebit să nu ajungă.
S-ar putea totuși să întârzie multă vreme pe drum dacă fiecare n-ar avea decât doi prieteni; cel căruia îi spune și cel care află taina. Dar există oameni privilegiați, care își numără prietenii cu sutele, și când taina ajunge la unul dintre aceștia, capătă aripi așa de mari și de numeroase, încât îți este nu neputință s-o mai urmărești.”
„În general așa suntem făcuți noi, oamenii: împotriva relelor nu prea mai ne răzvrătim indignați și înfuriați, dar ne plecăm grumazul, în tăcere, sub povara celor cumplite, îndurând nu cu resemnare, ci năuciți, nenorociri grozave, pe care la început le-am declarat de neândurat.”
