 |
| Carel Fabritius - The Goldfinch |
„Viermuiala meschină, abjectă a ordinii biologice. Bătrânețea, boala, moartea. Nici o scăpare pentru nimeni. Până și cei frumoși sunt un fruct prea moale, gata să se strice. Și totuși, naiba știe de ce, oamenii continuă să se copuleze, să se prăsească, să producă hrană pentru viermi, dând naștere la tot felul de progenituri, ca și cum asta ar fi o izbăvire, ceva bun sau chiar admirabil din punct de vedere moral - să târăști cât mai multe ființe în jocul acesta în care nimeni nu are de câștigat. Bebeluși care nu stau locului și mame târându-se înainte fără nici o perspectivă, satisfăcute, drogate cu hormoni. Copii care țipă și se îmbrâncesc la locul de joacă, fără habar de iadul care-i așteaptă în viitor: slujbe anoste, ipoteci împovărătoare, căsătorii nefericite, calviție, fracturi de bazin, cești singuratice de cafea într-o casă goală și o pungă de colostomie la spital. Majoritatea oamenilor par mulțumiți cu stratul subțire de poleială și cu luminile de scenă, atent meșteșugite, care fac, uneori, ca atrocitatea fundamentală a condiției umane să pară întru câtva mai misteriosă și mai puțin hidoasă.”
„Oamenii mor, bineînțeles. Dar felul cum pierdem lucruri e atât de dureros și de inutil. Din neglijență, pur și simplu. Incendii, războaie. Cred că orice reușește să scape întreg din istorie e un miracol.”
„Oamenii mor, bineînțeles. Dar felul cum pierdem lucruri e atât de dureros și de inutil. Din neglijență, pur și simplu. Incendii, războaie. Cred că orice reușește să scape întreg din istorie e un miracol.”
„Toți marii maeștri râd de ceva. Se amuză. Creează o iluzie, un truc - dar, dacă te apropii puțin, totul e destramă în niște trăsături de penel. Abstract, nepământesc. Un tip de frumusețe mult diferit și mai profund. Lucrul este și nu este.”
„Tablourile celebre - oamenii se înghesuie să le vadă, atrag mulțimile, sunt reproduse la nesfârșit pe căni de cafea, pe brelocuri, pe ce vrei tu. Și poți să mergi o viață la muzeu, la modul foarte sincer, să cutreieri toate sălile, să savurezi tot ce vrei și să ieși apoi să-ți vezi de drum. Dar dacă un tablou ți-a rămas cu adevărat în suflet și ți-a schimbat modul de a vedea, de a gândi, de a simți, nu te gândești „ah, îmi place așa de mult pictura asta pentru că e universală”. Nu ăsta e motivul pentru care cineva se îndrăgostește de o operă de artă. E mai degrabă ca o șoaptă secretă pe care o auzi pe o alee umbrită.”
„Tablourile celebre - oamenii se înghesuie să le vadă, atrag mulțimile, sunt reproduse la nesfârșit pe căni de cafea, pe brelocuri, pe ce vrei tu. Și poți să mergi o viață la muzeu, la modul foarte sincer, să cutreieri toate sălile, să savurezi tot ce vrei și să ieși apoi să-ți vezi de drum. Dar dacă un tablou ți-a rămas cu adevărat în suflet și ți-a schimbat modul de a vedea, de a gândi, de a simți, nu te gândești „ah, îmi place așa de mult pictura asta pentru că e universală”. Nu ăsta e motivul pentru care cineva se îndrăgostește de o operă de artă. E mai degrabă ca o șoaptă secretă pe care o auzi pe o alee umbrită.”
