 |
| Henry O. Tanner - Thankful Poor |
„Bărbații te încurajează să te sprijini cu cu toată greutatea pe ei, ca foarte repede, când tocmai ai început să simți cât de ușor și de frumos poate fi, să-i vezi că se apucă să-ți studieze cicatricele, după care ajung să facă exact ce nu trebuie: îți pun copiii pe fugă și îți demolează casa.”
„Cântând cântece de dragoste pentru domnul Moartea, îi zdrobeau capul. Dar mai mult decât orice, stârpeau flirtul numit Viață, fiindcă îi silea să meargă mai departe. Făcându-i să creadă că merită să mai trăiască pentru a vedea următorul răsărit de soare; că așteptând încă un pic totul se va rezolva. Doar când ea, viața, va fi moartă vor fi și ei siguranță. Cei care reușiseră - aceia care fuseseră acolo suficienți ani încât să fi ajuns s-o schilodească, s-o mutileze, ba chiar s-o îngroape - îi pândeau pe ceilalți care erau încă sub vraja ei, sperând, amintindu-și și privind înapoi... Ca om, n-ai decât să-ți riști viața, dar pe semenii tăi lasă-i în pace.”
„Îți alegeai cea mai micuță stea de pe cer care să fie a ta, te culcai cu capul sucit ca s-o vezi pe iubita deasupra buzei tranșeei, înainte de a adormi. Orice lucru mai mare nu era bun de iubit. O femeie, un copil, un frate - o dragoste mare ca asta te-ar fi spintecat în două. Să ajungi într-un loc unde să poți iubi orice ai tu chef să iubești - nu să ai nevoie de permisiune pentru a dori ceva - ei bine, aste era libertatea.”
„Oamenii albi nutreau convingerea că, indiferent de maniere, sub fiecare piele de negru era o junglă. Cu cât oamenii de culoare consumau mai multă energie pentru a încerca să-i convingă cât de amabili erau ei, de deștepți, de afectuoși, cât de umani, cu cât se zbăteau să-i încedințeze pe albi de ceea cioroii considerau că nici nu trebuia pus la îndoială, cu atât jungla lor lăuntrică devenea mai adâncă, mai încâlcită. Dar nu era jungla pe care negrii o aduceau cu ei din celălalt loc (unde viața merita trăită). Ci era jungla pe care oamenii albi o sădeau în ei. Și jungla asta creștea. Se întindea. În, prin și după viață, ea se întindea, până îi năpădea pe albii care o creaseră. Îi atingea pe fiecare în parte. Îi transforma. Îi făcea sângeroși, proști, mai răi decât ar fi vrut ei să fie, într-atât de înspăimântați erau de jungla pe care o creaseră.”
„Există o singurătate ce poate fi legănată. Cu brațele strâns peste genunchi, ținând tare, ținând bine, această mișcare, spre deosebire de balansul unei corăbii, dezmiadă și închide în sine omul. Îl împachetează frumos ca o piele. Pe urmă, există o singurătate care bântuie. Niciun legănat n-o poate ține locului. E vie, e de capul ei. Se răspândește uscată ca foșnetele picioarele plecând care pare că vin de departe.”
