„În varianta culturalizată, edulcorată, sentimentul (orice sentiment puternic, și vina) intră din necesitate și își face loc până la urmă în viața reală - dar mai întâi are loc purificarea lui prin Cuvânt. Sentimentul respiră prin cuvânt. Așa a fost să fie. Omul s-a obișnuit. Dar ce-ar fi dacă în zilele noastre omul învață să trăiască fără literatură? Ce-ar fi dacă în zilele noastre (și tot mai mult pe zi ce trece) viața este un ritual suficient sieși?”
„În cuvântul „degenerat” eu simt doar zădărnicia omenească; omul este generat cumva, apoi pleacă din viață. Intrarea și ieșirea. Asta-i tot. Generare și degenerare.”
„Faptul că ești în posesia unui revolver și că celălalt este dezarmat nu se datorează unui accident. Această situație este rodul a tot ceea ce ai săvârșit până atunci, implică o anumită înțelegere a faptului că posezi un revolver și că... îl poți folosi la nevoie.”
„O adevărată ispravă să faci din tine însuți instrumentul propriei tale politici. Poate să-ți placă sau să nu-ți placă. În asta constă însă cea mai înaltă desăvârșire a unei persoane umane.”
„Unui om care se bate pe pământul lui îi este mai ușor să dezerteze. Dragostea de patrie este foarte frumoasă; trebuie să ții seamă de acest factor moral la începutul unui război. Dar nimic nu e mai nesigur decât emoțiile beligerante; cu cât se prelungește războiul, cu atât valoarea lor scade. Când un război se prelungește mai mulți ani, numai două lucruri contează: o forță materială superioară și un nivel de trai scăzut.”
„Un renegat renunță la un D-zeu pentru un altul. Or eu n-am nevoie de nici un D-zeu. Noi trăim într-o lume în care ceasul ticăie cu rapiditate, pe când el, D-zeu, zace cocoțat pe muntele lui lipsit de timp și privește în gol. El nu vede și nici nu se sinchisește de noi. Eu vreau bucata mea de pâine aici, nu în Paradis.”
„Din momentul în care pleci de acasă, ești azvârlit în larg; plouă și ninge peste tine. Ninge cu istorie, ceea ce înseamnă că tot ce i se întâmplă unui om se urzește într-o rețea de evenimente din afara sferei sale personale. Se pornește, desigur, înainte ca omul să ajungă acolo. Cu toții suntem în istorie, ăsta e un lucru cert, dar unii sunt mai mult decât alții...”
„Am impresia că o țară în care oamenii au stăpânit alți oameni, în chip de proprietăți, poartă un blestem. Duhoarea unei asemenea putreziciuni nu ocolește sufletul, și devine miasma tuturor relelor din viitor.”
„Autorii de autobiografii sunt privilegiați: au totdeauna mai multe morți de povestit. La ce bun să scrii despre morți? Moartea celorlalți ne întărește în ideea că viața noastră e prețioasă, importantă, esențială, unică. Morții noștri ne pun în valoare viețile. Le supraviețuim promițându-le că ne vom gândi la ei, ceea ce nu constituie un preț prea ridicat pentru darul pe care ni-l fac, adică permisiunea de a le supraviețui. Bineînțeles că, la întoarcerea de la cimitir, ne simțim prost de mulțumirea pentru care o resimțim că, nici de data aceasta, nu a fost rândul nostru.”
„Față de alte renghiuri pe care vi le joacă, de cum vă dau naștere, părinții vă obligă pe toți, odată și-odată și cu excepția cazului când v-ați prăpădi prematur, să le urmăriți înmormântarea.”
„Evenimentele grave, fericite sau nefericite, nu schimbă sufletul unui om, ci îl conturează mai bine, la fel cum o pală de vânt care ridică brusc frunzele moarte scoate la iveală forma unui copac. Ele scot la lumină ceea ce era lăsat în umbră. Înclină spiritul în direcția în care va crește de atunci înainte.”
„Există legi care guvernează lumea și care nu sunt făcute nici pentru, nici împotriva noastră. Când izbucnește furtuna, nu mai ai pică pe nimeni, știi că fulgerul este produsul a două sarcini contrare, iar norii nu te cunosc pe tine. Nu le poți reproșa nimic. Și de altfel ar fi ridicol, n-ar înțelege.”
„Muzica este o amantă exigentă. N-o poți părăsi preț de patru ani. Când te întorci la ea, a fugit.”
„Există reguli care trasează destinul stupilor și al popoarelor. Probabil că și spiritul poporului este guvernat tot de legi pe care nu le știm sau de capricii de care n-avem habar. Biata lume, atât de frumoasă și atât de absurdă! Ce e sigur e că peste cinci, zece sau douăzeci de ani, problema asta, cea a timpului nostru nu va mai exista, va fi înlocuită de altele... În timp ce muzica, răpăitul ploii în geam, trosnetele lugubre ale cedrului în grădina din față, ora aceasta atât de plăcută, de stranie, în timpul războiului, asta, asta, va rămâne așa... E eternă!...”
Felix Naussbaum - Self Portrait with Jewish Identity Card
„Mai devreme sau mai târziu, toți descoperă, prin experiență proprie, că fericirea deplină nu este posibilă în viață, însă puțini se opresc asupra alternativei după care tot așa stau lucrurile și cu nefericirea deplină. Elementele care se opun atingerii ambelor stări-limită au aceeași natură: ele derivă din condiția noastră umană, refractară oricărei absolutizări. I se opun cunoștințele noastre niciodată suficiente despre viitor; și asta se cheamă într-un caz speranța, iar în celălalt nesiguranța zilei de mâine. I se opune certitudinea morții, stabilind un prag pentru orice bucurie, dar și pentru orice durere. I se opun inevitabilele griji materiale care, așa cum știrbesc orice fericire trainică, tot așa distrag cu insistență atenția de la nefericirea care ne apasă, făcând ca aceasta să ne apară fragmentată și din acest motiv suportabilă.”
„Personalitatea noastră e fragilă, e mult mai expusă primejdiei decât viața însăși. Vechii înțelepți, în loc să ne avertizeze „amintește-ți că ai să mori”, ar fi făcut mai bine să ne amintească de acest pericol mai mare care ne amenință. Dacă ar fi putut ajunge la oamenii liberi un mesaj din lagăr, acesta ar fi fost: faceți în așa fel încât să nu îndurați în casele voastre ceea ce nouă ne este impus aici.”
„În viața obișnuită nu se întâmplă des ca un om să se piardă, pentru că de obicei individul nu e singur, ci în urcușul sau coborâșul său este legat de destinul celor din jur; drept care, numai în mod excepțional unul ajunge să crească în putere nelimitat sau să coboare continuu din înfrângere în înfrângere până la distrugere. În afară de aceasta, de cele mai multe ori, fiecare posedă rezerve spirituale, fizice sau chiar pecuniare, astfel încât posibilitatea unui naufragiu, a unui eșec în viață capătă o mai mică probabilitate. Să mai adăugăm faptul că normele juridice și simțul etic, care-i o lege internă, exercită o sensibilă acțiune de atenuare; într-adevăr, o țară este considerată cu atât mai civilizată cu cât sunt mai înțelepte și mai eficiente legile sale care îl împiedică pe cel slab să fie prea slab și pe cel puternic să fie prea puternic.”
„Azi stau și mă gândesc că dacă nu din altă pricină, numai pentru că a existat un Auschwitz, nimeni n-ar trebui să mai vorbească în zilele noastre de providență.”
„E om cel ce ucide, e om cine face sau îndură nedreptatea; nu este om cel care, pierzând orice reticență, împarte patul cu un cadavru. Cel ce a așteptat ca vecinul lui să moară pentru a-i lua un sfert de pâine, chiar dacă nu-i vina lui, e departe de omul gânditor, mai departe chiar decât cel mai necioplit pigmeu și decît cel mai sadic dintre sadici. O bună parte din existența noastră sălăsluiește în sufletele celor care se apropie de noi: iată de ce este non-umană experiența celor care au trăit zilele în care omul ajunsese un obiect în ochii semenilor săi.”
„Dacă vrei să-ți amintești ceva, trebuie să străbați de-a-ndărătelea jungla memoriei, mlaștinile memoriei, cu pași mărunți de tot, și atunci ajungi într-adevăr în ea și zăbovești acolo. Dacă vrei să uiți, ai posibilitatea să fugi în taină, să înaintezi furișat cu atâta luare-aminte, încât nici măcar prezentul să nu se agațe de veșmintele tale: să te furișezi de-a dreptul în realitatea viitorului, cu pași atât de muți, încât memoria să nu audă, încât, pur și simplu, să năucești complet memoria.”
„Istoria nu spune nimic altceva decât că dacă o persoană sau alta a încrustat, pe o piatră sau alta, inscripția asta sau ailaltă, probabil a primit ordine din partea cutărui sau cutărui cârmuitor; istoria ne învață doar că cel căruia i s-a ordonat să cânte un anume poem eroic sau imn războinic n-a făcut altceva decât să le cânte atât de tare, încât strănepoții, ascultătorii și copiii lor să le învețe pe de rost, și să le transmită generațiilor viitoare.”
„Întotdeauna să te gândești cine ești. Și ceilalți se tem.. de alți oameni. Și dacă, întâmplător, dai peste ceva oribil, să-ți aduci aminte că-ntotdeauna se află ceva încă și mai oribil. Când vei fi răzbit dincolo de tot ce-i oribil, de ceea ce-i respingător, chiar în miezul a ceea ce-i îngrozitor, astfel vei sta acolo precum înapoia unui perete subțire ca o coajă de ou - atunci sparge peretele. Ce-o să ai înaintea ochilor este poate mai oribil decât orice. Dar e de datoria ta să privești - căci dincolo de ce vezi, se află posibilitățile pe care ți le oferă viața.”
„Când oamenii vor înceta să se mai războiască pentru putere, când zeii nu i-or mai îmboldi așa, când vor fi învățat să-și înțeleagă situația, valul de sânge se va ostoi, dimprejurul tuturor țărmurilor, atunci un bărbat netemător de pedeapsa divină va izbuti să spună altuia: În vremurile de aur, oamenii proști obișnuiau să-și ia viața unul altuia. Socoteau să fapta lor e grozavă. Valurile astea purpurii sunt sângele pe care Odiseu l-a făcut să curgă-n mare cu mult, mult în urmă. Sau sângele vărsat de alții ce i-au urmat pilda. Nu s-a petrecut nimic altceva, a răzbit doar până la malurile noastre. Dar o să dispară. Albastrul mării e pe cale de-a se limpezi din nou. Curând doar purpura apusurilor ne va aminti faptele de odinioară, din veacul de aur.”
„O clipă crezu că înțelege adevărul unei lumi terifiante în care nu puteai evita oroarea, în care violența era eternă, marele și singurul adevăr, mai mare decât civilizațiile pe care le crea, mai mare decât orice zeu venerat de om, fiindcă era singurul zeu adevărat. De parcă omul exista doar ca să transmită violența, ca să se asigure că locul ei de desfășurare este etern. Fiindcă lumea nu se schimba, această violență exista dintotdeauna și nu avea cum să fie eradicată, oamenii vor muri sub cizma, pumnii și de teama altor oameni până la capătul timpului - întreaga istorie a omenirii e o istorie a violenței.”
„Eneida. De fapt nu voia această mare epopee a Antichității, ci aura pe care o aveau astfel de cărți - o aură care radia în afară, dar îl și purta spre o altă lume, interioră, care-i spunea că nu e singur. Această senzație, acest sentiment al comuniunii, îl copleșea pur și simplu. În acele momente, simțea că există o singură carte în univers și că toate cărțile erau doar niște portaluri spre această operă de artă și mai mare, eternă - o lume frumoasă, inepuizabilă, care nu era imaginară, ci lumea așa cum e ea, o carte fără început și fără sfârșit.”
„Îl deruta cât de mult se atingeau oamenii în ziua de azi și cum vorbeau de problemele lor ca și când, descriindu-și viața, i-ar fi dezvăluit misterul sau i-ar fi negat haosul. Simțea cum ceva se ofilește când riscul era evaluat tot mai exact și, pe cât posibil, eliminat, înlocuit cu o lume nouă, docilă, în care prepararea hranei avea să fie mai impresionantă decât lectura unei poezii; în care emoția avea să vină din achitarea unei supe de iarbă furajată.”
„Există momente simple în realitate, clipe banale de singurătate, oriunde, pe stradă, când deodată aerul lumii se schimbă și capătă brusc o nouă semnificație, mai grea și obositoare.”
„Când cineva a fost scos o dată din viață și a avut timpul și calmul necesar ca să-și pună o singură întrebare esențială cu privire la dânsa, una singură, rămâne otrăvit pentru totdeauna... Desigur, lumea continuă să existe, dar cineva a șters cu un burete de pe lucruri importanța lor...”
„Literatura e un muzeu închis ermetic, muzeu al ușilor iluzorii, al artiștilor preocupați de nuanțele de cafeniu și de imitarea cât mai expresivă a canaturilor, balamalelor și clanțelor, de negrul catifelat al găurii cheii. Ajunge doar să-nchizi ochii și să pipăi cu degetele zidul continuu și nesfîrșit ca să-nțelegi că nicăieri în edificiul literar nu există deschidere și fisură. Numai că, sedus de măreția porților încărcate cu basoreliefuri și simboluri cabalistice sau de sfiala unei uși de bucătărie țărănească, având o bășică de porc în loc de geam, nu-ți vine să-nchizi ochii, ai vrea să ai, dimpotrivă, o mie de ochi pentru mia de false ieșiri care ți se așterne-nainte. Ca și sexul, ca și drogurile, ca toate manipulările minții noastre ce-ar vrea să spargă odată țeasta și să iasă în larg, literatura e o mașină de produs mai întâi beatitudine, apoi dezamăgire...
Am iubit literatura ca pe un viciu, dar n-am crezut cu adevărat că ea este calea. Am fost mereu conștient că stilul, atât de admirat la marii mei scriitori, nu e decât raptus și posedare. Că scrisul îți mănâncă viața și creierul ca heroina... Literatura este de prea multe ori o eclipsă a minții și-a trupului celui care scrie.”
„Am crezut întotdeauna că nu poți vorbi despre lucrurile care spun cu adevărat ceva despre tine. Nu față-n față cu celălalt. Când ești față-n față, ochi în ochi cu aproapele tău, de parcă într-adevăr fața ta ar fi vârâtă în fața lui, iar ochii tăi ar fi închiși, ca-n niște cutii sferice, în ochii săi, abia atunci simți zidul de nestrăbătut dintre mințile voastre. De-asta oamenii și-au spus lucrurile importante prin cărți, căci orice carte presupune-o absență, dintr-o parte sau din cealaltă: când e scrisă lipsește cititorul. Când e citită, lipsește scriitorul. Dispar astfel greața și abjecția de-a pune față-n față judecătorul și condamnatul.”
„Asta suntem cu toții, acarieni orbi fojgăind pe firul nostru de praf în infinitatea neștiută, irațională, în fundătura oribilă-a acestei lumi. Gândim, avem acces la structura logico-matematică a lumii, dar continuăm să trăim fără conștiință de sine și fără-nțelegere, săpând tunele-n pielea lui D-zeu, provocându-i doar iritare și mânie. Sarcoptul ce sapă canale în pielea mea nu mă știe și nu mă cuprinde. Ganglionii săi nervoși nu sunt făcuți pentru asta... Nici noi nu putem cunoaște ființele miraculoase care sunt față de noi ceea ce noi suntem față de paraziții din pielea noastră și acarienii din perna pe care dormim. Secrețiile lor chimice nu ne pot detecta. La fel de neputincioasă-i gândirea noastră. Cunoaștera noastră e tot o tactilitate bâjbâitoare. Dar cum substanța trupului lor e asemenea celei a trupului nostru, substanța gândirii noastre e similară celei a ființelor ce nu sunt decât gândire. Ca să ajungi să-i cunoști, însă, ai nevoie de o gândire de altă natură și de pe altă treaptă, o gândire a unui tip de gândire pe care n-o putem concepe, cum sarcoptul nu poate concepe gândirea noastră și nici nu va putea gândi vreodată.”
„Nu-i nimic important în viață, în afară de felul în care-ți faci treaba. Orice altceva ai fi, de-acolo o să vină. E singura măsură a valorii umane. Toate codurile alea etice pe care o să încerce să ți le bage pe gât sunt bani falși pe care șarlatanii i-au băgat pe piață ca să fraierească pe toată lumea. Codul competenței e singurul sistem moral adevărat.”
„Scopul filosofiei nu e acela de a ajuta oamenii să găsească sensul vieții, ci acela de a le demonstra oamenilor că nu există nici un sens al vieții. Odată ce înțelege că el nu este absolut deloc important în marea ecuație a universului, că niciun fel de posibile semnificații nu pot fi atașate faptelor lui, că nu contează absolut deloc dacă trăiește sau moare, o să devină mult mai... docil.” Ori-ori „Calitatea distinctivă a mediocrului este pica pe care o poartă realizării unei alte persoane. Acei mediocri sensibili care stau și tremură ca nu cumva munca altcuiva să se dovedească mai bună decât a lor nu au nici cea mai vagă idee de singurătatea care apare când ajungi în vârf. Lipsa unui egal, a unei minți pe care să o respecți și a unei realizări pe care să o admiri. Își dezvelesc dinții în fața ta, din găurile lor de șobolani, gândindu-se că ție îți face plăcere să-ți lași strălucirea să-i estompeze pe ei, în timp ce tu ți-ai da un an din viață pentru a vedea o scânteie de talent oriunde printre ei.” „Dorința sexuală a unui om este rezultatul convingerilor lui fundamentale. Spune-mi ce găsește un bărbat atractiv din punct de vedere sexual și-ți voi spune întreaga lui filosofie de viață. Arată-mi femeia cu care se culcă și o să-ți spun ce crede despre el însuși... Bărbatul care e convins de propria lui lipsă de valoare va fi împins către o femeie pe care o disprețuiește - pentru că ea reflectă imaginea lui ascunsă despre el însuși, ea îl va elibera de realitatea obiectivă în care el este un escroc, îi va da iluzia de moment a valorii personale.” „Un oraș e forma înghețată a curajului uman - curajul acelor oameni care și-au urmat primul gând la fiecare ax, la fiecare cui, la fiecare generator de curent de care e nevoie ca să reușească, curajul de a spune nu „mi se pare”, ci „este”.” „Când cineva acționează cu milă în loc de dreptate, binele este cel pedepsit în numele răului; când cineva îi salvează pe cei vinovați de suferință, inocentul este cel forțat să sufere. Nu există scăpare în fața justiției, nimic nu poate fă câștigat pe nedrept și neplătit în univers, nici pentru materie, nici pentru spirit, și dacă vinovații nu plătesc, inocenții trebuie s-o facă.” A este A „Minciuna reprezintă un act de autoabdicare, pentru că îți predai realitatea personală persoanei pe care o minți., făcând din ea stăpânul tău, condamnându-te din acel moment să contrafaci tipul de realitate pe care opiniile acelei persoane solicită să fie contrafăcută. Omul care minte este sclavul lumii începând din acel moment.” „Omul nu poate supraviețui decât dobândind cunoaștere, iar rațiunea constituie singurul său mijloc de a o dobândi... Un proces rațional este un proces moral. Poți săvârși o greșeală în orice etapă a acestuia, fără a avea altceva care să te protejeze decât propria ta severitate, sau poți încerca să înșeli, să falsifici evidența și să eludezi efortul căutării - dar dacă devoțiunea față de adevăr constituie semnul distinctiv al moralității, în acest caz nu există o formă mai măreață, mai nobilă, mai eroică de devoțiune decât actul unui om care își asumă responsabilitatea de a gândi.”
„Dacă există o categorie de persoane în care n-am prea avut niciodată încredere, aceasta e cea a oamenilor care n-au nici o îndoială.”
„N-am putut niciodată să mă împac cu predicile severe ale calviniștilor care spun că suntem cu toții, chiar și copilașii cei mai luminoși, plini de păcate. Și nici nu cred într-o divinitate al cărui deget atinge orice faptă a omului. Pentru mine, divinul este acea imanență ce se manifestă în marile minuni ale naturii și în mărunta bunătate a inimii omenești.”
„Curaj și lașitate. Nu cred că există vreun om în viață care să nu tânjească după primul și să nu se teamă a fi acuzat de al doilea. Unul e considerat a fi apogeul caracterului unui om, celălalt opusul acestuia. Pentru mine însă, cele două stau alături pe cercul vieții, la distanță de un singur grad unul de altul.
Cine este curajos - cel care nu cunoaște frica? Dacă ar fi așa, curajul nu-ar fi decât un termen politicos pentru o minte lipsită de rațiune și imaginație. Omul curajos, adevăratul erou, tremură de groază, asudă, simte cum chiar măruntaiele îl trădează dar, în ciuda tututror acestor lucruri, merge mai departe și face ceea ce se teamă să facă. Nu cred că e ceva eroic în a mărșălui pe un câmp în flăcări, biciuit doar de teama de a nu fi numit laș. Uneori, adevăratul curaj presupune lipsa de acțiune; să stai acasă când războiul se dezlănțuie, dacă prin asta îți liniștești vocea mută a conștiinței onorabile.”
„Ne strângem cu milioanele ca să cooperăm când e vorba de a ucide, dar atunci când e vorba de acțiuni generoase și frumoase, nu suntem mai mult de câteva zeci sau sute.”
„În civilizațiile moderne, cei care lucreză în soare sunt o minoritate disprețuită și din ce în ce mai restrânsă. Chiar și fermierii se mută în casă. În ce privește amorul și prietenia, omenirea a preferat întotdeauna să se înfrupte din aceste plăceri pe timpul nopții.”
„Războiul este doar o manieră violentă de a executa ceea ce oamenii fac de obicei cu calm în timp de pace: întrebuințând cealaltă parte ca sursă de încălzire, mașinărie și instrument pentru plăcerea sexuală. Omul e plăcinta care se coace și se mănâncă singură, iar rețeta constă în separare.”
„O poveste poate avea întotdeauna un sfârșit fericit dacă o întrerupi într-un moment vesel. Desigur, în natură, singurul sfârșit e moartea, dar moartea se produce rareori atunci când oamenii sunt în cea mai bună formă. De aceea ne plac tragediile. Îi arată pe oameni sfârșind în plină vigoare, cu spiritul treaz și meritându-și sfârșitul.”
„Toate câte sunt, sunt sau în sine, sau în altceva.
Ceea ce nu se poate concepe prin altceva trebuie să fie conceput prin sine.
Dată fiind o cauză determinată, rezultă cu necesitate un efect; și, dimpotrivă, dacă nu este dată nici o cauză determinată, este imposibil să rezulte un efect.
Cunoașterea efectului atârnă de cunoașterea cauzei și o include.
Lucrurile care nu au nimic comun între ele nu pot fi înțelese unele prin altele; cu alte cuvinte, ideea unuia nu include ideea celuilalt.
Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său.
Orice lucru care poate fi conceput inexistent nu include în esența sa existența.”
"Fiecare din noi reprezintă toate sumele pe care nu le-a socotit: scădeţi-ne iar întru goliciune și noapte și veţi vedea începând în Creta cu patru mii de ani în urmă iubirea ce s-a săvârșit ieri în Texas. Sămânţa nimicirii noastre crește lângă un pinten de munte, și vieţile noastre sunt bântuite de-o târfă din Georgia, pentru că un borfaș din Londra a scăpat din ștreang. Fiecare clipă e rodul a patruzeci de mii de ani. Zilele agonisind minute, ca niște muște zumzăie acasă spre moarte, și fiecare clipă e-o fereastră către timpul deplin."
„Își vedea viața străjuită de perspectiva solemnă a unei rariști de pădure și știa că întotdeauna avea să fie un melancolic; închisă în colivia aceea mică a craniului, prizonieră a acelei inimi fremătătoare și cu desăvârșire tainice, viața lui era sortită să colinde veșnic pe poteci solitare. Pierdut. Înțelese că oamenii erau pururi străini unul față de altul, că nici unul nu apucă să-l cunoască cu adevărat pe celălalt că, priozonieri în pântecul întunecat al mamei noastre, venim pe lume fără să-i fi cunoscut chipul, că suntem încredințați brațelor ei ca niște străini și că, imobilizați în temnița aceea irevocabilă a propriei noastre ființe, nu scăpăm de ea nicicând, oricare ar fi brațele care ne cuprind, gura care ne sărută, inima care ne încălzește. Niciodată, niciodată.”
„Toată viața se risipește în fum. Nu cunoaște structură ori creație, nici măcar rânduiala aburoasă a viselor. Coboară-te mai aproape, înger: șoptește-ne în urechi. Ne petrecem în fum și n-avem nici măcar răsplata pentru truda zilei de ieri, decât sfârșeala și dezgustul.”
„Și mi se pare că viața aglomerată și pestriță a acestui pământ măreț seamănă cu un bâlci. Iată clădirile Bâlciului, magazinele, dughenele, cârciumile, lăcașurile plăcerii. Iată locurile unde oamenii cumpără și vând și fac negoț, mănâncă, beau, urăsc, iubesc și mor. Iată nenumăratele mode considerate eterne, iată Bâlciul străvechi, nemuritor, pustiu în astă-noapte, gol și părăsit, forfotind mâine de alți oameni și alte chipuri, pe miile de străzi și poduri, oameni care se nasc, îmbătrânesc, se istovesc și mor aici. Nu aud nicicând aripa mare și neagră care fâlfâie deasupra lor, își închipuie că clipa lor durează o veșnicie, sunt așa de preocupați, încât aproape nu bagă de seamă că încep să se împiedice și să îmbătrânească. Nu-și ridică nicicând ochii spre stelele nemuritoare deasupra Bâlciului nemuritor, nu aud nicicând vocile invariabile ale timpului ce sălăsluiește în sferele înalte, ce nu se oprește, fără să țină seama de cine trăiește sau moare. Glasul timpului vine din depărtări și totuși poartă în murmurul său glasul cu mii de tonuri ale vieții, se hrănește cu viață și totuși trăiește departe de ea și deasupra ei și rodește necontenit precum curgerea unui râu în jurul Bâlciului.”
„Oare nu este adevărat că, în acest mare vis al timpului în care trăim și ne mișcăm, nu există decât un singur lucru cert, și anume că, odată de ce ne-am întâlnit, ne-am vorbit, ne-am cunoscut pentru o clipă, pe când ne urmam traiectoria între două puncte în timp, traiectoria pe care am fost azvârliți, e bine să ne mulțumim cu atât, să ne despățim așa cum ne-am întâlnit, fiecare lăsându-l pe celălalt să meargă singur spre ținta fixată, fiind siguri doar de acest lucru, având nevoie doar de acest lucru - că, în cele din urmă, va veni pentru toți momentul când va fi tăcere, nimic altceva decât tăcere?”
Henri Rousseau - Tiger in a Tropical Storm (Surprised!)
„Omul a ajuns în acel punct, pe planeta asta, unde are cu adevărat nevoie de toată prietenia pe care o poate găsi, și în singurătatea sa are nevoie de toți elefanții, de toți câinii, de toate păsările.”
„Mi s-a părut deseori că începând de la un anumit grad de seriozitate, de gravitate, un om, în viață, e un infirm, îți vine totdeauna să-l ajuți să treacă strada.”
„Nimeni n-a reușit vreodată să rezolve această contradicție și anume să vrei să aperi un ideal în compania oamenilor.”
„Nu poți să judeci bărbații după ceea ce fac când își scot pantalonii. Pentru adevăratele lor porcării, se-mbracă.”
„Oamenii pot zice, de pildă, că elefanții sunt prea mari, că ocupă prea mult loc, că răstoarnă stâlpii de telegraf, calcă în picioare recoltele, că sunt un anacronism și, până la urmă, ajungi să spui același lucru despre libertate - cu timpul, și libertatea și omul devin supărători.”
Michelangelo Merisi da Caravaggio - The Sacrifice of Isaac
„Există în viață momente rare, când intensitatea unui sentiment sedimentat, nutrit cândva pentru o altă persoană - un animusreprimat, sau o iubire furioasă - iese tumultos la suprafața conștiinței, cu maximum de claritate; uneori, fenomenul ia proporțiile unui cataclism trupesc, imposibil de uitat.”
„Există prieteni dobândiți la o vârstă fragedă, care-ți provoacă pur și simplu bucurie, pentru care ai o iubire și un devotament ce lipsesc, misterios, din prieteniile încheiate ulterior, indiferent cât de autentice ar fi ele.”
„În lumea crematoriilor, ura e o pasiune nesăbuită și neînfrânată, incompatibilă cu banalitatea muncii cotidiene. Mai ales atunci când omul s-a lăsat despuiat de toate emoțiile acestea, ce pot distrage, problema discutării unui ordin, a neîncrederii în el, devine pur academică.”
„Într-o dezbatere, mai ales când disputa se înfierbântă, supraîncărcându-se de electricitate și rea-voință, am fost de când mă știu cel mai slab dintre participanți. Vocea mi se frânge, devine pițigăiată; transpir. Pe față apare un fel de semi-rânjet strâmb. Mai mult, mintea mi-o ia razna și apoi mă părăsește, zburând, iar logica de care dau în bună măsură dovadă în împrejurări mai pașnice mă abandonează, ca o progenitură nerecunoscătoare.”
Angelica Kauffmann - Penelope Awakened by Eurycleia
„Civilizația, pentru toți cei care nu sunt civilizați, poate să pară, ba chiar pare adesea, drept corupție, imoralitate, lipsă de principii, cinism...”
"Oricine-si poate inchipui cele mai neplacute lucruri si le poate imagina cu siguranta ca sunt adevarate. Insa confirmarea acestor presupuneri sau mai bine zis a acestor certitudini va sosi intotdeauna neasteptata si dureroasa, ca si cum nu ne-am fi imaginat nimic."
„Servitorul orice poate să facă, numai să n-asculte de stăpân nu poate; mijloacele vicleniei și lingușirii, cu care încearcă să se sustragă autorității stăpânului, sunt mult mai umilitoare decât obediența absolută.”
Vincent van Gogh - Harvest at La Crau, with Montmajour in the Backround
„În vreme ce speciilor de animale celor mai nesemnificative le trebuie mii sau milioane de ani ca să dispară, produsele manufacturate sunt șterse de pe fața pământului în câteva zile și nu le este niciodată acordată a doua șansă, ele nu pot decât să îndure, neputincioase, dictatul iresponsabil și fascist al celor care conduc liniile de producție, persoane care, evident, știu mai bine decât oricine ce anume dorește consumatorul, care pretind că sunt în stare să capteze așteptarea pentru nou a consumatorului, dar care în realitate nu fac decât să-i transforme viața într-o căutare istovitoare și disperată, într-o rătăcire nesfârșită printre niște linii mereu modificate.”
„Frumusețea florilor este tristă pentru că florile sunt fragile și hărăzite morții, precum toate lucrurile de pe lume, desigur, dar ele în mod special, și, ca și în cazul animalelor, cadavrul lor nu este decât o parodie grotească a ființei vitale, iar cadavrul lor, ca și acela al animalelor, duhnește.”
„Vocea oamenilor nu se schimbă niciodată, și nici expresia privirii lor. În mijlocul prăbușirii fizice generale la care se rezumă bătrânețea, vocea și privirea mărturisesc într-un mod dureros persistența caracterului, a aspirațiilor, dorințelor, a tot ceea ce alcătuiește personalitatea umană.”
„În divorțurile de tinerețe, existența copiilor, a căror custodie trebuie împărțită și care, orice s-ar spune, sunt destul de iubiți, atenuează adesea violența înfruntării; în divorțurile făcute la bătrânețe, însă, când persistă doar intersele financiare și patrimoniale, sălbăticia luptei nu cunoaște nici o limită.”
„Câinele este un fel de copil definitiv, mai docil și mai cald, un copil rămas la vârsta rațiunii, dar și dincolo de asta, un copil căruia îi vom supraviețui: a accepta să iubești un câine înseamnă a accepta să iubești o ființă care, inevitabil, va fi smulsă de lângă tine.”
„Averea nu-i face fericiți decât pe cei care au cunoscut dintotdeauna o anumită bunăstare, care sunt pregătiți pentru asta din copilărie; atunci când ea pogoară asupra unuia care a cunoscut doar lipsuri, primul sentiment care îl năpădește și pe care îl reprimă uneori, dar numai temporar, până ce acesta ajunge să-l copleșească cu totul, este pur și simplu teama.”
"Ca întâmplarea cea mai banală să devină aventură, trebuie şi e de ajuns să te apuci să o povesteşti. Tocmai aceasta îi înşală pe oameni: un om e întotdeauna un povestitor de întâmplări, trăieşte înconjurat de povestirile sale şi de mediul lor; şi încearcă să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar povesti-o."
"Profesioniştii experienţei. Şi-au vârât viaţa în amorţeală şi somnolenţă, s-au căsătorit în grabă, din nerăbdare şi au făcut copii la întâmplare. Au întâlnit pe ceilalţi oameni în cafenele, la nunţi, la înmormântări. Din când în când, prinşi într-o vâltoare, s-au zbătut fără a înţelege ce li se întâmplă. Tot ceea ce s-a petrecut în jurul lor a început şi s-a sfârşit în afara vederii lor; lungi forme obscure, evenimente care veneau de departe i-au atins uşor şi repede şi, când ei au vrut să privească, totul se şi isprăvise. Apoi, pe la patruzeci de ani, îşi botează micile lor încăpăţânări şi cele câteva proverbe cu numele de experienţă, încep să facă pe distibuitoarele automate: doi bani în deschizătura din stânga şi iată două anecdote ambalate în poleială; doi bani în deschizătura din dreapta şi primeşti câteva sfaturi preţioase care ţi se lipesc pe dinţi ca nişte caramele moi."
"Existenţa nu e ceva care se lasă gândit de departe, trebuie ca ea să te invadeze brusc, să se oprească asupra ta, să ţi se lase cu toată greutatea pe inimă asemenea unui animal mare şi nemişcat - sau atunci nu mai e absolut nimic."
"Totul e gratuit, grădiana acesta, oraşul şi eu însumi... Iată Greaţa; iată ce încearcă să ascundă cu ideea lor despre drept Nemernicii. Dar ce minciună lamentabilă: nimeni nu are dreptul; şi ei sunt cu totul gratuiţi, asemeni celorlalţi oameni, nu ajung să se simtă inutili. Şi, în ei înşişi, în mod tainic, sunt inutili, adică amorfi şi vagi, trişti."
"Vai, am cunoscut mai mulţi umanişti!
Umanismul radical e îndeosebi amicul funcţionarilor.
Umanistul zis de "stânga" se preocupă în primul rând să conserve valorile umane; nu aparţine nici unui partid, pentru că nu vrea să trădeze umanul, dar simpatiile sale se îndreaptă spre cei umili; celor umili le conservă el frumoasa cultură clasică. În general e un văduv cu ochii încă seducători şi mereu umezi de lacrimi. Iubeşte de asemenea pisicile, câinii, toate mamiferele superioare.
Scriitorul comunist îi iubeşte pe oameni începând cu al doilea cincinal; el pedepseşte pentru că iubeşte. Pudic, asemeni tuturor celor puternici, el ştie să-şi ascundă sentimentele, dar tot el ştie, graţie unei priviri, unei inflexiuni a vocii, să facă să se presimtă, în dosul cuvintelor aspre de justiţiar, pasiunea lui severă şi dulce pentru fraţii săi.
Umanistul catolic, ultimul venit, veniaminul, vorbeşte de oameni cu un aer minunat. Ce basm frumos, spune el, e cea mai umilă dintre vieţi, aceea a docherului londonez, aceea a unei muncitoare de la o fabrică de pantofi! A ales umanismul îngerilor; scrie pentru edificarea îngerilor lungi romane triste şi frumoase, care obţin adeseori premiul Femina.
Acestea sunt marile roluri. Dar mai există o puzderie de alte roluri: filozoful umanist, care se apleacă asupra fraţilor săi ca un frate mai mare şi are simţul responsabilităţii sale;
umanistul care-i iubeşte pe oameni aşa cum sunt, cel care-i iubeşte aşa cum ar trebui să fie, cel care ţine să-i salveze cu aprobarea lor şi cel care-i va salva în ciuda voinţei lor, cel care vrea să creeze mituri noi şi cel care se mulţumeşte cu miturile vechi, cel care iubeşte în om moartea acestuia, cel care iubeşte în om viaţa acestuia;
umanistul vesel care are totdeauna cuvântul glumeţ pe buze;
umanistul sumbru pe care-l întâlnim îndeosebi la veghile funebre.
Toţi se urăsc între ei, ca indivizi fireşte, nu ca oameni."
Thomas Moran - The Grand Canyon of the Yellowstone
„Ca să iei o hotărâre să pleci nu stai să socotești, nu te apuci să faci listă de incoveniente și de avantaje. De la o clipă la alta basculezi. Spre o altă viață, spre o altă moarte. Spre glorie sau uitare. Cine va spune vreodată în urma cărei priviri, cărui cuvânt, cărui rânjet, un om ajunge să se descopere deodată străin printre ai săi? Pentru ca să se nască în el acea nevoie imperioasă de a se îndepărta sau de a dispărea.” „În general privilegiile sunt scandaloase într-o societate întemeiată pe drept, dar într-o societate în care domnește arbitrariul, privilegiile constituie uneori o barieră împotriva despotismului, devenind astfel, în mod paradoxal, niște oaze de dreptate și de echitate.”
„Toate voluptățile se plătesc, nu le disprețui pe cele care-și pun preț.”
Joseph Tomelleri - Opah sau peștele lună (Lampris guttatus)
„Cărțile, scrierea și citirea lor, sunt poate printre cele din urmă redute ale demnității umane, căci în final ele nu fac decât să ne aducă aminte ceea ce D-zeu însuși s-a străduit să ne spună înainte de a se evapora și el în veacul acesta de necontenite umiliri - că suntem un pic mai mult decât noi înșine, că avem suflet. Și multe altele, de altfel. Sau poate nu.”
„La început o carte poate să fie un nou mod de înțelegere a vieții - un univers cu totul original -, însă curând după aceea sfârșește prin a deveni nimic mai mult decât o simplă notă de subsol în istoria scrisului, prea-lăudată de sicofanți, disprețuită de contemporani, și necitită nici de unii, nici de ceilalți. O soartă grea și un destin absurd au cărțile. Mor dacă cititorii le ignoră, iar dacă posteritatea le cruță, atunci ele sunt destinate fatal proastei înțelegeri, autorii lor sunt trasformați mai întâi în zei și apoi, în mod inevitabil, în demoni.”
„Așa cum se nasc tiranii, tot așa se nasc și lingăii lor, o mie de slugoi la fiecare tiran - oameni dispuși din start să fie înrobiți..”
Lecție de artă: „N-ai să descoperi adevărata natură a subiectelor tale decât în măsura și în momentul în care îți descoperi publicul, iar asta nu aduce decât un plus de dezamăgire.”
„Ce altceva este o națiune decât o grămadă de oameni cu o flotă comercială în spate? Și limba ce-i, dacă nu un dialect cu o armată în spate? Iar o literatură e oare altceva decât cuvintele vândute cu certificat de proveniență?”
