”Suferința nu poate avea vreun sens, decât în cazul că nu te duce spre moarte și... aproape întotdeauna acolo duce... Orice suferință care nu slujește nimănui este absurdă.”
”Auzim vocile altora cu urechile; pe ale noastre cu gâtlejul. Da, și propria ta viața tot prin gîtlej o auzi. Cum oare auzim viețile celorlalți?... Singurătatea, acea singurătate imuabilă aflată dincolo, dar aproape de mulțimea de muritori, ca o imensă noapte în care stătea de veghe și speranța și ura.
Dar eu, eu cine sunt? Un soi de afirmație absoltă, un ”da” spus de un nebun? O intensitate mai mare decât orice există pe lume? Pentru ceilalți exist prin faptele mele.”
”Nu poate exista demnitate și nici adevărată viață pentru un om care muncește 12 ore pe zi.”
”Fapul de a recunoaște libertatea altuia, comportă și datoria de a-i da dreptate chiar atunci când te face să suferi.”
”Când se văd în pragul falimentului, asociațiile financiare devin hiper-conștiente de faptul că aparțin unei anumite națiuni. Obișnuite să vadă cum se spulberă ce au agonisit, guvernele nu acceptă să le ia și nădejdea, devenind ca atare un stoc monetar dotat cu gândire și cu speranța jucătorului de cărți, hotărât să redobândească într-o bună zi banii irosiți.”
”Un om este suma faptelor sale, a celor săvîrșite precum și a celor pe care le va face. Nimic altceva. Eu nu sunt ceva care poate fi transformat de o întânire cu cine știe ce femeie sau cu cine știe care bărbat. Sunt drumurile pe care le-am croit.”
”(Oamenii) - Ceea ce se opune demnității îi constrânge să devină slugarnici, fiindcă sunt săraci, și fiindcă munca pe care o fac nu-i aproapie, ci-i îndepărtează de viața lor.”
”Se întâmplă uneori să tragi multă vreme chiulul vieții, dar până la urmă tot te înhață pentru a face din tine ceea ce trebuia să fii. Orice om bătrân este o mărturie. Atâtea bătrâneți golite de orice sens dovedesc că și oamenii care le trăiesc au fost întotdeauna goi pe dinăuntru, dar se pricepeau să-și ascundă goliciunea.”
”Toți suferă când gândesc. În adâncul ființei noastre, spiritul nu concepe omul decât în eternitate, în vreme ce contemplarea vieții omenești nu poate fi decât o sursă de angoasă. Câte dureri, împrâștiate în această lumină, ar pieri, dacă ar dispărea angoasa.”
A portion of Wang Hui and assistans”The Kangxi Emperor's Southern Inspection Tour, Scroll Three:Jinan to Mount Tai”
"... trecutul călătorului se schimbă în funcţie de drumul străbătut, nu vorbim de aici de trecutul apropiat, căruia fiecare zi care trece îi adaugă o zi, ci de trecutul mai îndepărtat. Ajungând într-un oraş nou, călătorul regăsesşte un trecut al lui pe care nu ştia că-l mai are; stranietatea a ceea ce nu mai eşti sau nu mai posezi te aşteaptă la liman, în locurile străine şi neposedate... Orice viitor neîmplinit e doar o ramură a trecutului: ramuri uscate.
Orice altundeva e o oglindă în negativ. Călătorul recunoaşte puţinul care-i aparţine, descoperind multul pe care nu l-a avut şi nu-l va avea."
"Imaginile din amintire, odată fixate prin cuvinte, se şterg."
”Mereu ne naștem sub un semn greșit, iar ca să rămânem pe lumea asta în mod demn, înseamnă să ne corectăm zi de zi propriul horoscop. Cred că devenim ceea ce tatăl fiecăruia dintre noi ne-a învățat în acei timpi morți, când nu se străduia să ne educe. Ne formăm din niște deșeuri de înțelepciune.”
”Atâta timp cât te absorbi în propriu-ți gol, încă te mai poți gândi că te afli în contact cu acel Unul, dar imediat ce te joci cu condeiul, fie el și electronic, ai și deveni un demiurg, iar cine se apucă să facă o lume, a căzut deja la compromis cu eroarea și răul.”
”Stupiditatea ne înconjoară. Probabil din cauza unui sistem logic diferit de al nostru, stupiditatea noastră e înțelepciunea lor. Toată istoria logicii constă în a defini o noțiune acceptabilă de stupiditate. Orice mare gânditor e stupidul altuia. Stupiditatea unei gândiri e incoerența unei alte gândiri.”
”Lumea e o nebunie benignă, nebunia noastră o face teribilă pentru că pretinde că o interpretează după propriul ei adevăr.”
”Nevoia de a fi îndrăgostit. Unele lucruri le simți venind, nu că te îndrăgostești fiindcă te-ndrăgostești; te îndrăgostești pentru că în acea perioadă aveai disperată nevoie de a te îndrăgosti. În perioadele când ai o poftă nebună de a te îndrăgosti, trebuie să fii atent unde calci; ca și cum ai fi băut un filtru, din acelea care te fac să te îndrăgostești de prima făptură ce-ți iese-n cale. Ar putea fi și un ornitorinc.”
Francesco de Goya - Hasta la muerte (Bătrânele/Timpul)
”Noi suntem neîncrezători în simțurile noastre sănătoase. Puțini dintre noi cred că se agață de întâmplări pe care alții le-au trăit pentru ei, cu mii de ani în urmă. Avem nevoie de viziuni, de revelații, de voci - apropieri fulgerătoare de lucruri și de oameni -, iar dacă nu le avem în noi, le căutăm în tradiție. Ajungem credincioși din cauza propriei noastre sărăcii. Cei care sunt și mai săraci renunță chiar și la asta... Stăm așezați pe mintea nostrî greoaie ca niște păsări de pradă pe banii lor.”
”Așa-numita luptă pentru viață o ducem, nici mai mult nici mai puțin, decât pentru foame și dragoste, pentru uciderea masei din noi. Uneori, ea devine atât de puternică, încât în constrânge pe individ la acțiuni dezinteresate sau chiar contrare interesului său. ”Omenirea” exista ca masă cu mult înainte de a fi inventată și diluată noțional. Ea clocotește în noi toți ca un animal înspăimântător, sălbatic, plin de vlagă și fierbinte, foarte adânc, mult mai adânc decât numele. Ea este, în ciuda vârstei, animalul cel mai tânăr, făptura esențială a pământului, țelul și viitorul acestuia. Nu știm nimic despre omenire; încă trăim ca niște presupuși indivizi. În amintire, nu realizăm că am fost cândva atât de mulți și de mai și de uniți. ”Boala” declară un om dăruit cu rațiune, ”bestia dim om ” atenuează mielul umilinței de dincolo, și nu bănuiește cât de aproape nimerește. Între timp, masa din noi se pregătește pentru un nou atac. Într-o bună zi, nu se va mai descompune, poate mai întâi într-o singură țară, și de acolo se va extinde în jur, până ce nu va mai putea să se îndoiacă nimeni de ea, pentru că nu va mai exista nici Eu, nici Tu, nici El, ci numai ea, masa.”
”Filozofia stoică este o filozofie pentru plante, dar este o înaltă trădare față de animal. Să fim animale! Cine are rădăcini să și le smulgă!”
”Lingușelile la adresa lui D-zeu se numesc rugăciuni.”
”Orice guvern ar avea lumea, eu voi fi mereu în opoziție. Expresia naturală a spiritului meu este protestul.”
”Nu există înălțimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”
”Sunt
superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior, și nimic mai mult.
Poate, cu trecerea anilor, imbecilitatea mea va deveni mai mare, și atunci voi
fi, dacă nu mai fericit, în orice caz mai puțin chinuit.”
„La urma
urmelor, să spunem adevărului pe nume, oricât ar fi de dureros: sunt un
ignorant! Am ciupit de peste tot, am răscolit toate, am pipăit și am mirosit
tot ce se poate cunoaște, m-am dat cu capul de incognoscibil, dar n-am adâncit
niciodată nimic. Nu există artă sau filozofie în care să nu pot spune că sunt
cu adevărat stăpân absolut. Nu am nici o specialitate; nu am un câmp de
preocupări, fie chiar o mică grădină de zarzavat pe lângă casă, în care să mă
simt cu adevărat acasă, în care să
pot privi de sus pe cel ce-mi iese în cale.”
”Eu –
sceptic? Nu – din păcate. Nici măcar sceptic. Scepticul e norocos; lui îi mai
rămâne o credință – credința în imposibilitatea certitudinii. El poate fi
liniștit și, dacă-i convine, dogmatic. Eu nu cred nici măcar în deșertăciunea
oricărei căutări, și nu sunt sigur nici măcar de inexistența certitudinii.”
”Într-o
lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la
putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea
lucrurilor ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi. În mijlocul
unei imense și atotputernice caste de sclavi
ai opiniei și ai tradiției, de pedanți parazitari și sofisticați, de
predicatori ai vechilor legende, de paznici de temnițe morale, de papagali
încăpățânați ai tuturor normelor învechite și ai tuturor lucrurilor comune, e
nevoie de un om care să-i trezească din noapte.”
”Viața,
pentru a fi suportabilă, trebuie trăită din plin. Sensibilitatea o umple de la o clipă la alta,
și chiar dacă se schimbă, asemenea apei care curge, ne poartă măcar cu ea cu un
curent care ne dă impresia de a fi egal și etern. Dar dacă viața e analizată,
despuiată și jupuită de către gândire, rațiune, logică și filozofie, atunci
golul se dovedește fără fund, nimicul recunoaște că e nimic, iar disperarea se
cuibărește în suflet.”
”Totul e
relativ. Adevărul de aici e greșeală dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere
și falsitate din altul. Toate principiile contradictorii în ele însele; orice
metafizică e transcrierea în limbaje diferite a două sau trei formule generale,
iar acestea se reduc întotdeauna la o unitate mistică – sau la un unic ce nu se
înțelege, care nu e nimic, care nu înseamnă nimic. Se fabrică filosofii pentru
a justifica prejudecățile noastre, necesitățile – fie ele chiar josnice – ale
vieții noastre: să transpunem filosofia în termeni de viață, și ne vom găsi în
fața unei frumoase imitații a metafizicii porcilor schițată de Carlye. Unica
realitate e prezentul, senzația; fiecare să-și trăiască prezentul său și să dea
dracului formulele și credințele. Trebuie să ne eliberăm de cruste ale unor
boli învechite: fiecare să se elibereze de sine însușii, și să creadă în sine
însuși și în clipa ce trece, care e frumoasă tocmai pentru că trece.”
”Pentru
mine deșteptăciunea nu este altceva decât gradul cel mai înalt al
mediocrității… N-am încotro: orice aș face, mie-mi plac întotdeauna extremele…
Ori un țăran, ori Dante – ceilalți, cu toții, la o parte; jos cu oamenii
deștepți, cu oamenii spirituali, cu oamenii abili și cu intelectuali odioși! Ce
sunteți voi, ceilalți în fața unui țărănoi murdar care îmblătește grâul ca să
vă dea de mâncare? Ce produceți voi? Vorbe și iar vorbe, mistificări și
neghiobii!”
”Toți istoricii sunt niște creaturi ciudate, care au ochi la ceafă sau în spate. Superstiția lor constantă, devenită apoi obișnuită, e aceea de-a progresa în timp mergând din trecut către prezent... Metoda cea mai justă pentru a scrie istoria în mod rațional și inteligent ar fi să începem cu evenimentele cele mai recente și să sfârșim cu cele mai vechi.”
”Toate aceste adunături de case împrăștiate prin lume care se cheamă orașe sunt, în afara unei oarecare patine, de o uniformitate care te înfurie... Cele mai multe sunt adunături monstruoase datorate întâmplării și capriciilor generațiilor și toate țin seamă de nevoile uzuale ale odioasei vieți în comun.”
”Omul, în ciuda tuturor ipocriziilor și a tuturor retoricilor, nu se iubește sincer decât pe sine însuși, nu respectă și nu adoră decât propriul său eu. Se preface doar, de frică sau din superstiție, că venerează pe D-zeu, pe eroi, patria, omenirea și toate celelalte nume, istorice sau abstracte, care umplu galeriile istoriei.”
”Cea mai mare problemă pentru om, ca și pentru națiuni, este independența. Dar cum poate fi rezolvată această problemă? Ceea ce posed pare să-mi aparțină, dar sunt tot timpul stăpânit de această proprietate... Ceilalți, absenți sau prezenți, participă la viața noastră interioară sau exterioară. Nu există nici o portiță de scăpare. Chiar și în singurătatea absolută simt, cu spaimă, că nu sunt decât un atom dintr-un munte, o celulă dintr-o colonie și o picătură dintr-o mare. În spiritul și carnea mea simt ereditatea morților; gândirea mea e datoare morților și viilor, purtarea mea e inspirată, chiar împotriva voinței mele, de ființe pe care nu le cunosc sau pe care le disprețuiesc.”
”Existența ospătăriilor publice este cea mai bună dovadă că omul n-a ieșit încă din faza animalică. Nimic mai respingător decât toate acele guri care se deschid, acele mii de dinți care mestecă. Această lipsă de rușine, chiar și la cei care se cred nobili, rafinați, intelectuali mă înspăimântă. Faptul că mintea omenească n-a făcut încă asocierea între mestecare și defecare dovedește grosolana noastră nesimțire.”
”Câtă vreme (un anumit) grad al înțelegerii le este refuzat, oamenii se pot consola cu gândul că se bălăcesc cu toți în aceeași mlaștină a neștiinței... Însă, când [el] știa că cineva, undeva, cunoștea ceea ce el nu va cunoaște niciodată, fiind absolut conștient de importanța vitală a acestei cunoștințe, l-a cuprins iritarea prostească, mânia surdă a neghiobului. Se simțea ca un parazit sau ca o furnică lucrătoare...
Noua eră își avea noii împărați, iar el avea să fie sclavul lor.”
”Când ești prea tânăr și n-ai avut timp să te alegi cu cine știe ce vânătăi de la viață, poți opta să iei în spinare, ca un ciliciu, suferințele lumii în care trăiești.” ”Epoca aparținea, ce-i drept științei, dar știința medicală era pe mâna unor primitivi și a unor nătărăi. Singurul lucru pe care/l aflai de la doctori era cât de puține lucruri știu. ”
”Viața omului se află acum în clipa izbucnirii, când furia crește, sau chiar în clipa izbucnirii - ceasul furiei, vremea fiarei dezlănțiute -, sau în ruinele de după o explozie de violență, când furia bate-n retragere și haosul e domolit, până la revenirea valului. În orașe, în pustiuri, în sânul națiunilor, în inimi, craterele au devenit un lucru obișnuit. Oamenii mârâie și se ascund după molozul propriilor nelegiuiri.”
”Vrei să devii mai înalt? N-ai decât să te duci la doctorul de înălțat și să-l pui să-ți fixeze extensii metalice în oasele lungi. Ca să devii mai slab, există doctor de slăbit, doctor de înfrumusețat ca să devii mai frumos, și tot așa. Asta să fie oare totul? Asta să fie deci? Am devenit oare mașini care se pot duce de capul lor la mecanic ca să fie transformate cum poftesc? Să fie personalizate, cu tapițerie din imitație de leopard și instalație stereofonică?... Doctorii nu știu nimic. Nu vor decât să te supună, să te dreseze ca pe un cățel sau să-ți pună o glugă ca unui șoim de vânătoare. Vor să te-aducă în genunchi și să ți-i frângă, apo îți recomandă niște cârje chimice pe care dacă le iei, n-o să fii în stare niciodată să mergi pe propriile-ți picioare.” ”Drepturile nu sunt niciodată acordate de către cei ce le dețin, sunt luate întotdeauna de către cei lipsiți de ele.”
”Adevărata ştiinţă impune o etică în această epocă în care valorile morale s-au prăbuşit. Ea este o pildă de dragoste pentru adevăr, de onestitate în sentinţa dată, de viaţă disciplinată în activitate, de cooperare în cercetare, de pregătire pentru o concepţie umanitară globală.”
”Cercurile vicioase care [ne] asaltează în fiecare zi, cum sunt răsăritul și apusul soarelui, ivirea și asfințitul lunii, venirea și plecarea la și de la minister, sosirea și plecarea la locul întâlnirii, trezirea și somnul, sunt acele cercuri care amintesc de sfârșitul care face din toate nimic și în care [s-au învârtit] și părinții și străbunii. Pământul așteaptă cu răbdare și fără teamă să-și extragă din speranțele și bucuriile noastre îngrășăminte pentru el.”
”Dragostea femeii este ca arta angajată: nu există nici o îndoială asupra scopului ei înalt, dar puritatea ei este veșnic însoțită de îndoieli.”
”Cea mai bună ordine a lucrurilor, după părerea mea, e aceea în care trebuie să fiu și eu, și ducă-se naibii cea mai perfectă dintre lumi, dacă nu sunt și eu în ea.”
”Te îmbogățești cu fiecare clipă; o zi mai puțin sau un ban mai mult e același lucru; principalul e să te duci în tihnă, în fiecare seară, la privată: O, stercus pretiosum!(O, excrement prețios!) Iată marele rezultat al vieții, oricine ai fii! În ultima clipă toți suntem la fel de bogați!”
”Atunci când nu știi tot, nu știi nimic așa cum trebuie; habar n-ai unde duce un lucru, de unde vine altul, unde trebuie puse amândouă; care trebuie să aibă precădere, care e mai bine să urmeze.”
”Rău ați mai ajuns voi, ăștia, care vă închipuiți că fericirea e aceeași pentru toți! Ciudată nălucire! Fericirea voastră presupune o oarecare înclinare romantică, pe care noi n-o avem, un suflet deosebit, un gust aparte. Ciudățenia asta o împodobiți cu numele de virtute și îi spuneți filozofie; oare virtutea și filozofia sunt făcute pentru toată lumea? Le are și le păstrează cine poate. Închipuie-ți universul înțelep și filozof; recunoaște că ar fi al naibii de trist. Așa că, trăiască filozofia, trăiască înțelepciunea lui Solomon: să bei vinuri bune, să te îmbuibi cu mâncăruri alese, să te tăvălești peste femei frumoase, să-ți odihnești oasele pe paturi moi; în afară de asta, restul nu-i decât deșertăciune.”
”Minciuna care măgulește se înghite dintr-o sorbitură, iar adevărul care amărăște se bea picătură cu picătură.”
”Recuoștința e un jug și oroce jug e făcut ca să fie scuturat.”
”Și de la pușlamale te alegi cu ceva, și chiar desfrânarea te poate învăța destule; îți pierzi nevinovăția, dar o dată cu ea scapi și de prejudecăți.”
”Filozofia - când încerci să-ți închipui un cartof fără să faci nici o legătură cu cei pe care i-ai mâncat sau pe care ai să-i mănânci.”
”Sistemele care imită natura într-un fel nou, neobișnuit, exercită o anume atracție asupra unei minți omenești mai puțin evoluate.”
”Mintea mea nu acceptă transformarea discontinuității fizice în continuitatea veșnică a unei forme lipsite de corp fizic care scapă legii evidenței, și nu acceptă nici tâmpenia acumulării de comori inestimabile de gânduri și sentimente, de gânduri din spatele gândurilor și de sentimente din spatele sentimentelor, pentru a le pierde apoi pe toate dintr-odată și pentru totdeauna într-un acces de greață neagră urmat de nimic infinit.”
”Dacă se poate spune că lumea fizică este alcătuită din mulțimi (grămezi de accente, roiuri de musculițe în bătaia soarelui la apus) care se mișcă precum mouches volantes pe fundalul incert ce se intinde dincolo de granițele fizicii, atunci, cu siguranță, modesta limitare a interesului unui individ la a măsura ceea ce este măsurabil miroase a inutilitate profund umilitoare. Fugi de aici, cu tot cu riglele și balanțele tale! Căci fără regulile tale, într-o situație neprevăzută, care nu este doar goana sterilă după titluri a științei, Materia desculță depășește cu adevărat Lumina.”
„Întrebare: Care este opusul credinței? Nu necredința. E prea categorică, prea sigură, prea închisă. În sine, e tot un soi de credință. Îndoiala. Condiția umană... Libertatea, cea mai veche anti-încercare. A avea voință înseamnă a nu fi de acord, a nu te supune, a dezaproba.” ”Tânjim spre înălțimi, clovni în căutare de cununi, dar naturile noastre ne traădează.” ”Din punct de vedere ideologic, refuz postura de victimă. Fără indoială că omul a fost victimizat, dar știm cu toții că orice abuz de putere are loc, parțial, și din cauza celor abuzați. Pasivitatea noastră este complice.” ”Orașul modern este locus classicus al realităților incompatibile. Vieți ce nu ar avea de să se amestece stau una lângă alta în autobuz. Un univers ce traversează o zebră este prins pentru o secundă, clipind ca un iepure speriat, în farurile unui automobil în care se află un alt continuum, unul complet străin și contradictoriu. Și atâta timp cât asta e tot - trec unii pe lângă alții în noapte, se îmbrâncesc în stațiile de metrou, își ridică pălăriile ca să se salute pe vreun hol de hotel -, nu e rău deloc. Dar dacă se întâlnesc...! E ca și combinația dintre uraniu și plutoniu - fiecare îl face pe celălalt să se descompună.” ”În secolul nostru istoria nu mai e interesată de fosta dimensiune psihologică a realității. Adică în zilele noastre destinul omului nu mai e legat de caracterul său. Economia înseamnă destin. Ideologia înseamnă destin. Bombele înseamnă destin. Ce îi pasă unei foamete, unei camere de gazare, unei grenade cum ți-ai trâit tu viața? Vin tot felul de crize, vine moartea, iar sinele tău amărât n-are nimic de-a face cu toate astea și nu poate decât să suporte consecințele.” ”Oricine se află în apropierea unui om care moare este în totalitate la cheremul său. Loviturile date de pe patul de moarte lasă vânătăi care nu dispar niciodată.” ”Și în familia mea există un soi de boală: una a detașării. Nu suntem în stare să ne conectăm la lucruri, evenimente, sentimente. Majoritatea oamenilor de definesc prin munca lor, prin originea lor sau alte asemenea. A trăi prea mult numai în mintea ta face contactul cu realitatea foarte dificil.” ”Oricine a ajuns măcar la adolescență intelectuală începe să bănuiască faptul că viața nu e o farsă; că nu e nici măcar o comedie modernă; că, dimpotrivă, înflorește din adâncurile tragice cele mai profunde ale sărăciei constitutive în care își au înfipte rădăcinile supușii săi. Moștenirea inevitabilă a tuturor celor capabili de o viață spirituală este o pădure nedefrișată, unde lupul urlă și pasărea obscenă a nopții ciripește.”
"Gândirea însăşi (reflecţia) nu se îndeplineşte în noi decât prin exces. Ce altceva înseamnă adevărul dacă nu reprezentarea excesului, dacă nu vedem ceea ce transcede facultatea de a vedea, ceea ce este insuportabil de văzut ( la fel cum, în extaz, plăcerea este insuportabilă), dacă nu gândim ceea ce transcede facultatea de a gândi?"
"Mă trezesc dimineaţa - la fel ca milioane de oameni - bărbaţi, femei, copii şi bărâni - dintr-un somn întrerupt pe vecie... Trezirea noastră, a mea şi a acestor milioane, să aibă oare un sens? Un sens ascuns? Bineînţeles că ascuns! Dar dacă nimic nu are sens, degeaba mă zbat: voi bate în retragare, voi trişa. Va trebui să abandonez şi să mă vând nonsensului: el e călăul meu, care mă chinuie şi mă ucide, nu e nici o speranţă. Dar dacă există sens? Azi nu-l cunosc. Poate mâine? De unde să ştiu? Nu pot concepe sens care să nu fie chinul "meu", asta o ştiu prea bine. Deocamdată însă nonsens!... Viaţa mea n-are sens decât cu condiţia să fiu lipsit de ea; să fiu nebun: priceapă cine poate, priceapă cine moare...; astfel, fiinţa e aici, fără să ştie de ce, tremurând de frig...; necuprinsul, noaptea o înconjoară, iar ea este aici anume pentru... "a nu şti"."
”Când un spaniol, un francez sau un chinez este întrebat de unde se trage, el va spune întâi numele satului în care s-a născut, al provinciei căreia îi aparține satul, al țării în care se găsește provincia, și chiar - în cazuri extreme - al continentului în care se află țara.
Dacă aceeași persoană este rugată să stabilească grafic de unde vine, va desena în linii mari o hartă pe care va marca satul sau orașul său cu un punct.
La fel, atunci când va călători, o va face mereu raportându-se la acea hartă și la acea lume din care știe că face parte. E conștient că trăiește și se deplasează pe pământuri și pe mări cu forme concrete și că, atunci când își va propune să revină în punctul de unde-a pornit, nu va trebui decât să urmeze același drum dar în sens invers.
În definitiv, locul său de origine nu reprezintă decât un punct aflat într-un spațiu amplu, perfect delimitat.
Însă pentru locuitorii insulelor Pacificului de Sud, lumea nu era așa, și pentru unii dintre ei nu este nici astăzi. Pentru polinezieni, totul se raporta la buric: insula lor era centrul universului.”
”Zeii pot fi foarte cruzi. Și foarte greu de înțeles. Se distrează, lăsându-ne să învingem în marile bătălii ale vieții, iar apoi permit să fim înfrânți într-un mod ridicol și rușinos.”
”Oamenii sunt niște lachei... Dacă există vreunul cu aer de stăpân, există alții care plesnesc de mândrie... dar... cei care nu se pleacă în fața nimănui se află în închisori sau sub pământ... și închisoarea sau moartea pentru unii... înseamnă slugărnicie pentru toți ceilalți.”
”Pe mine nu mă interesează fericirea oamenilor, ci a fiecăruia în parte.”
”Oamenii își pierd vremea cu trăitul și de muncit nu le mai rămâne. Dacă ar avea timp să construiască mașini, pe urmă n-ar mai avea nevoie să facă nimic. Vreau să spun că ei muncesc ca să trăiască, în loc ca să muncească pentru a construi mașini care să le-ngăduie să trăiască fără să muncască. Oamenii îți pierd vremea să facă lucruri care se uzează...
Li s-a tot spus că munca e sfîntă, că e bine și frumos să muncești, numai că fac în așa fel că-i pun să muncească tot timpul și atunci nu se pot bucura de munca lor. (N.m. pentru că sunt proști) sunt de acord cu cei care-i fac să creadă că nimic nu-i mai bun ca munca. Asta-i scutește de a gîndi și de a căuta să progreseze ca să nu mai muncească.”
”Așteptarea e un preludiu în modul minor.”
”Te iubesc cu toptanul și cu de-amănuntul.”
”(Munca) e groaznică. Îl coboară pe om la nivelul mașinii.”
”Un cuplu durează atâta timp cât este în stare să se inventeze sau pentru că mizeria este preferabilă singurătății. Problema cuplului apare când acesta nu se mai poate descoperi pe sine.”
”Ieri s-a dus. Mâine n-a venit, azi se duce fără să adaste; sunt un Fost și un Fi-va și un Este obosit...”(Francisco de Quevedo)
”Nu există femeie pe care să n-o poți cuceri dacă îi dedici destul timp și atenție. Acestea contează mai mult decât banii sau frumusețea. Timp, timp, femeia este o devoratoare a timpului bărbatului, asta e tot.” ”Anarhia este o idee grozavă despre libertate, să nu mai fie nimeni deasupra nimănui. Nici o putere supremă, nici un fel de lanțuri. Nu există o idee mai minunată, după cum nu există idee la fel de imposibil de pus în practică. Dar trebuie să întreținem utopia ideilor. În caz contrar, ne transformăm în animale. Viața concretă este o gaură neagră care ne duce spre moarte. Revoluția, anarhia, libertatea sunt recompensele gândirii. Nu au decât un tron, capul nostru.” ”Guvernele democratice știu că cea mai bună formă de controlare a unei mișcări revoluționare constă în crearea acesteia. În loc să o lichideze, așa cum fac regimurile totalitare, o inventează, o controlează și au de a face cu un dușman pe care te poți baza.” ”Îmi este greu să spun prin telefon ce am de spus. Faptul că nu văd pe interlocutor îmi dă o stare de încordare și de neliniște. Nu reușesc să îmbin cuvintele cu expresia facială... Minciuna este prețul progresului. Cu cât suntem mai depășiți de progresele tehnologice, cu atât încercăm să recuperăm rămânerea nostră în urmă moral sau imaginativ cu arma aflată la îndemână: minciuna.”
”Viciul sau harul de a citi depinde de prima carte. Cel care ajunge să fie interesat de o carte devine, inevitabil, sclavul lecturii. O carte trimite la alta, un autor, la altul, pentru că, în pofida celor spuse îndeobște, cărțile nu-ți rezolvă niciodată problemele, ci ți le creează, așa încât curiozitatea cititorului rămâne veșnic nesatisfăcută. Și, apelând la alte titluri, începi un lanț ce nu se poate sfârși decât odată cu moartea.”
”Să mori precum ciocârliile-nsetate
învăluite în miraj.
Ori ca pitpalacul
după ce-a trecut marea
pe cele dintâi ramuri...
Dar nu trăi în jale
precum sticletele orbit.” (Giuseppe Ungaretti - Agonie)
”La 21 de ani, obișnuiam să spun că cred în amânarea plăcerii; de obicei, eram greșit înțeles. Cuvântul era amânare, nu respingere, sau reprimare, sau abandonare, sau oricare termen dintre aceia în care era automat tradus. Acum sunt mai puțin sigur, deși încă mai cred în dobândirea echilibrată, delicată a experienței de către individ. Aceasta nu este o perscripție, ci doar un lucru de bun-simț. Câți puști de 21 de ani, din zilele noastre, nu sunt terminați din punctul de vedere al sentimentalor; ori, și mai rău, consideră că e șic să creadă că sunt? Nu cumva este absurd, și în cele din urmă comic, să te hrănești doar cu ceea ce merge la extreme? Nu se bazează întreaga structură a experienței pe contrast?”
”...fericirea depinde în mod necesar de lipsa de realism a unei fațete a vieții tale: că într-un anumit domeniu (emoțional, financiar, profesional) trebuie să trăiești depășindu-ți resursele.”
”Iubesc arta, în întregimea ei, la fel ca întotdeauna: citesc, mă duc la teatru, îmi plac filmele.. Îmi place totul; așa cum s-a întâmplat mereu. Numai că nu știu dacă există vreo legătură directă între ea și mine - dacă acea legătură în care ne silim să credem există cu adevărat...Nu aduce (n.m. relația asta) puțin cu relația dintre catedrală și aberația religiei? Faptul că arta are o mulțime de pretenții nu înseamnă neapărat că pretențiile ei sunt adevărate... Pur și simplu constat că arta nu face să se miște nimic din loc. E foarte bine pentru noi că a avut loc Renașterea și așa mai departe; dar, în ultimă instanță, singurele lucruri care contează sunt eul și enervarea.”
”Părea să considere întreaga viață un soi de tranziție, un târg. Era o călătorie amuzantă cu taxiul, dar care trebuia să fie plătită, în cele din urmă; un joc care s-ar dovedi lipsit de sens fără un fluier final; un fruct, care, o dată ajuns la maturitate, și-a îndeplinit funcția și trebuie să cadă din copac. Metafore liniștitoare, amăgitoare, în comparație cu viziunea beznei ce
"Politeţea săracilor, tot atât de scrobită ca şi aceea a bogaţilor, se potriveşte cu predilecţia lor pentru prenume, chiar şi pentru diminutive. Această predilecţie merge adesea până la o curiozitate care face din prenume un nume şi din prenume un patronimic."
"Psihosociologia săracului
1. Săracul mănâncă de două-trei ori mai mult ca bogatul. Am crezut mai întâi că trebuie compensat efortul energetic mai mare cerut de meseriile manuale. Nu este vorba totuşi de asta, căci acest regim se traduce printr-o obezitate generalizată. Adevărul este că săracul, chiar atunci când nu este supus nici unei restricţii, nu s-a eliberat de teama viscerală de a nu avea ce mânca, pe care secole întregi de foamete i-au inaculat-o omenirii. Totodată, el a rămas credincios unei estetici a penuriei, care face să-i pară femeile grase ca fiind frumoase şi apetisante, iar burtoşii, virili şi maiestuoşi.
2. Săracul se îmbracă mai mult şi mai gros ca bogatul. Frigul este, după foame, cea mai temută urgie pentru oameni. Săracul rămâne supus spaimei atavice de frig şi vede în el originea boli. Să mănânci puţin si să stai gol sunt privilegii de om bogat.
3. Săracul este sedentar înnăscut. Originile sale ţărăneşti îl fac să priveacă voiajul ca pe o dezrădăcinare, o rătăcire, un exil. Nu ştie să călătorească cu uşurinţă. Trebuie întotdeauna să facă mari preparative şi să se încarce cu nenumărate bagaje inutile. Cu el, cea mai mică plecare ia aerul unei mutări.
4. Săracul se agaţă fără încetare de soneria doctorului. A treia lui teroare nestăpânită este boala. Săracul se întreabă uneori cum face bogatul de nu cade nicioadă bolnav. Simplu: nici nu se gândeşte la asta.
5. Pentru că munca îl extenuează şi-l dezgustă, săracul visează fără încetare la două oaze, care sunt de fapt una: vacanţele şi pensia. Trebuie să aparţii castei seniorilor pentru a ignora aceste două mirage.
6. Săracul este însetat de onorabilitate. El nu e chiar sigur că aparţine societăţii omeneşti. Dar dacă nu e decât o vită de povară? De aici, nevoia de a se îmbrăca de duminică, de a purta pălărie şi de a-şi ocupa un loc, cât de modest, în corpul social.
7. Săracul acceptă corpul social ca atare şi nu aşteaptă decât să-şi facă un loc cât mai mare în el; de aceea din punct de vedere politic, este un conservator înveterat. El nu vede mai departe decât mica burghezie căreia speră să-i aparţină şi el cât de curând. De aici rezultă că nici o revoluţie nu a fost făcută vreodată de popor."
"Statul apărat de poliţie este o impostură, căci ordinea pe care o protejează poliţia este dictată de grupul dominant, caracterizat prin bani şi prin heterosexualitate. Este deci o violenţă impusă de cei puternici tuturor celorlalţi, a căror singură resursă rămâne clandestinitatea. În jungla "apărată de poliţie" poliţiştii nu sunt decât o specie de răpitoare printre altele."
"Întotdeauna am detestat petrecerile populare. Ele reprezintă cu un paroxism de violenţă, separaţia, exilul, care sunt toată problema vieţii mele. Pe de o parte, mulţimea anonimă, pierdută într-o obscuritate scheunătoare, unde fiecare se simte cu atât mai invulnerabil cu cât este mai conform cu obişnuitul. Pe de altă parte, urcaţi pe podium, scăldaţi în lumini brutale, cei care sunt arătaţi, monştrii, încremeniţi în singurătatea şi tristeţea lor."
"Nu, cu siguranţă, mila nu este un sentiment onorabil. Este o redutabilă perversiune, căci toate defectele, slăbiciunile şi neputinţele fiinţei iubite o hrănesc şi o exagerează în loc să o descurajeze. Dacă virtutea e putere şi viciul slăbiciune, mila e forma vicioasă a dragostei. Este o pasiune esenţialmente coprofagă."
"A exista înseamnă a te compromite, a avea o nevastă căreia îi vine menstruaţia şi care te înşală, copii care fac tuse măgărească, fete care fug cu necunoscuţi, băieţi care te sfidează, moştenitori care-ţi pândesc moartea."
"Dragostea perfectă, perfecta fuziune a dorinţei fizice şi a tandreţei, îşi atinge piatra de încercare, simptomul infailibil într-un fenomen destul de rar: dorinţa fizică inspirată de faţă. Când o figură se încarcă în ochii mei de un erotism mai mare decât tot restul corpului... aceasta este iubirea."
"Cu siguranţă, unui dintre principalele scopuri ale războiailelor este de a le da bărbaţilor vacanţă. Chiar vremea serviciului militar are mai mult farmec în amintirea lor. Între sfârşitul studiilor şi începutul carierei, ea constituie o paranteză de răgazuri forţate, consacrate unor sarcini noi şi total inutile, dominate de nişte reguli de disciplină artificiale şi aiurite, care ţin loc de morală şi cuviinţă, dar, mai ales, dezbărate de orice sentiment de responsabilitate şi de orice prevedere."
"Rolul medicului este tocmai de a spicui cele mai mici neajunsuri şi suferinţe heteroclite cu putinţă, de a le erija în simptome, de a le grupa în sindrom şi de a ridica astfel în viaţa omului un monument de durere şi moarte, clasat, etichetat, denumit, organizat. Desigur, această activitate de instaurare nu este în principiu decât prima fază. Trebuie să fie urmărită boala, să fie înălţată ca o ţintă pentru a o doborî mai bine. Dar, cea mai mare parte a timpului, faza a doua, distrugătoare, eşuează şi omul, ridicat la ragul dubios de bolnav, rămâne singur în faţa acestui idol negru şi verde, Boala sa, pe care, neputând să o doboare, nu mai poate decât să o slujească pentru a încerca să o domolească."
"Orice om are nevoie de semenii lui ca să perceapă în totalitate lumea exterioară. Celălalt îi dă scara lucrurilor îndepărtate şi îl avertizează că fiecare lucru are o faţă pe care n-o poate vedea din locul în care se află, dar care există pentru că e văzută de martori îndepărtaţi de el. Însăşi existenţa lumii exterioare nu are ca garanţie decât confirmarea pe care ne-o aduc vecinii noştri. Ceea ce împiedică pretenţiile viselor mele de a trece drept realitate este că mă au drept martor numai pe mine. Viziunea despre lume pe care ar avea-o un singuratic, sărăcia, şubrezenia ei, sunt cu adevărat de neînchipuit. Omul acela nu şi-ar trăi viaţa, ci şi-ar visa-o, nu ar avea despre ea decât un vis impalpabil, fără substanţă, gata să se destrame."
”E dificil de stabilit vreo relație între prețul cărților și valoarea pe care o obții de la ele... Există cărți pe care le citești de nenumărate ori, cărți care devin parte din mobilierul tău mental și îți schimbă întreaga atitudine față de viață, cărți pe care le răsfoiești, dar nu le termini, cărți pe care le citești dintr-o suflare și le uiți după o săptămână, iar costul în bani poate fi in fiecare caz același.” (Cărți sau țigări)
”Totalitarismul nu promite atât o epocă a credinței, cât o epocă a schizofreniei. O societate devine totalitară atunci când structurile ei devin strigător de artificiale, adică atunci când clasa ei conducătoare și-a pierdut funcția, dar reușește să se agațe de putere prin forță sau fraudă.”(Lichidarea literaturii)
”E posibil să comiți un păcat fără să știi că îl comiți, fără să vrei să îl comiți și fără să fii în stare să îl eviți. Păcatul nu e neapărat ceea ce faci; poate fi ceva ce ți se întâmplă.” (Anii bucuriei)
”Oamenii vorbesc de ororile războiului, dar care din armele inventate de om se apropie măcar de cruzimea unora din cele mai obișnuite boli? Moartea”naturală” înseamnă, aproape prin definiție, ceva lent, duhnitor, dureros. Chiar și așa, contează dacă poți avea parte de ea în casa ta și nu într-o instituție publică.” (Cum mor săracii)
”Nu se vedea ca pe un om cu greutate, care ar lăsa urme ale trecerii lui, ci mai degrabă ca pe un fir de pulbere pe fața unui pământ prea adormit ca să simtă furnicile zgâriindu-l cu picioarele lor sau fluturii rozându-l cu dinții lor minusculi sau praful așternându-se alene.” ”Cunosc oameni care pot vorbi toată ziua fără să obosească, care pot umple lumi întregi cu pălăvrăgeala lor.”
”Când este amenințată, existența noastră se arată în toată goliciunea ei și ne frapează prin extrema simplitate a mecanicii ei. ...Frica anulează orice pretinsă complexitate psihică, apoi setea și foamea alungă frica, rămâne aiuritoarea banalitate a morții, dar acest frison al spiritului devine repede ridicol în comparație cu micile umilințe trupești, în sfârșit vine dezgustul față de sine, față de acea mică sferă a existenței care se credea prețioasă, pentru că era unică, și care ajunge să se spargă printre atâtea alte bășici de tot felul.”
”<<Știi, la Sarma trăiesc cei care nu mai așteaptă nimic de la viață. Și poate asta îi face atât de prietenoși. Nu sunt lacomi. Eu aștept încă mult de la viață! Da, sunt lacomă. Mai târziu, cine știe...>>
Avea să păstreze mult timp în memorie paradoxul acestei avidități care te obligă să epuizezi, zi de zi, o existență pe care o știi falsă și fără rost, în timp ce cunoști deja lumina unei cu totul altfel de vieți.”
”Istoria omenirii: vorbe mari, efervescența luptelor și a dușmăniilor, victorii hămesite după cadavre și, la sfîrșit, departe de învingători, ziua aceea cenușie de iarnă, liniștită, aroma unui foc de vrescuri, senzația intensă că te recunoști.”
”Când moartea ne privește în ochi, ne dăm seama că au existat în viața noastră câteva ceasuri, de soare sau de întuneric, câteva chipuri la care ne întorcem neîncetat, și că de fapt ceea ce ne păstra în viață era simpla speranță că le vom regăsi...”
”Niște amănunte care demonstrează Nebunia Istoriei.
Taburete de pian și o duzină de prostituate dresate să se întoarcă la o bătaie de palme. Și acel taburet pe care e așezată o tânără care, cu un calm profesionist, supraveghează agonia uniui bărbat. Și dincolo de delirul grotesc al acestor coincidențe, milioane de oameni asmuțiți unii împotriva altora în numele unei vrajbe care va părea stupidă a doua zi, cînd toți acești oameni nu vor mai avea sânge în vene. Va trebui inventată atunci o altă vrajbă, îmbrăcată în odăjdii umaniste sau mesianice, întărită prin zgomotul șenilelor pe pavajul orașelor în ruine, prin tirul tunurilor asupra unor oameni dezarmați. Și toate acestea pentru ca într-o sală cu pereții tapisați cu blănuri, un bărbat plictisit de masacre, de bogății și de trupuri muierești să-și coboare privirile grele și dezgustate pe șoldurile femeilor care rotesc pe niște taburete de pian.
În urmă rămân căteva resturi de zgură, inutile pentru specialiștii care vor scrie: negustroul de diamante, cu figura zdrobită peste o grămăjoară strălucitoare de pietre, și într-un documentar despre război, o secvență care a scăpat probabil realizatorilor: o capră, rănită cu o schijă, care se zbate în jurul țărușului de care a fost legată, în timp ce coloanele blindatelor victorioase își continuă înaintarea.
De fapt, nu putem opune demenței acestei farse nimic altceva decât dragostea nostră.”
"Cel mai rău era să ai îndoieli şi cel mai bine să poţi închide ochii şi să zici D-zeu există, sau D-zeu nu există, şi să crezi în asta. Să strângi pumnii, să scrâşneşti măselele, să zici APRA e soluţia, religia e soluţia, comunismul e soluţia, şi să şi crezi. Abia atunci viaţa şi-ar găsi un făgaş şi omul nu s-ar mai simţi atît de dezarmat."
