 |
| Rembrandt van Rijn - Ospățul lui Baltazar |
”D-zeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa. De ce aceste două cuvinte? Ce diferență este între chip și asemănare? Poate, fără îndoială, faptul că asemănarea cuprinde întreaga ființă - trup și suflet - în timp ce chipul, imaginea, nu este decît masca superficială și poate înșelătoare. Atîta vreme cît omul a rămas așa cum l-a făcut D-zeu, sufletul lui divin a străbătut masca trupului, astfel că era pur și simplu ca un lingou de aur. Atunci chipul și asemănarea dădeau împreună mărturie de aceeașă origine comună. N-ar fi fost nevoie de două cuvinte distincte. Dar de îndată ce omul a păcătuit prin neascultare, de îndată ce a încercat prin minciună să scape de peseapsa dreaptă a lui D-zeu, asemănarea sa cu creatorul a dispărut și n-a mai rămas decît chipul, neînsemnată imagine înșelătoare, amintind, oarecum în pofida ei însăși, originea îndepărtată, lepădată, înjosită, dar neștearsă. Așa se înțelege blestemul care lovește încercarea de a-l reprezenta pe om prin pictură sau sculptură: aceste arte se fac complice ale imposturii, prin aceea că celebrează și răspîndesc unchip fără asemănare.”
”La omul zgîrcit, ca și la cel mistic, sub aparența sărăciei se ascunde o bogăție imensă și nevăzută, dar, firește, de natură diferită într-un caz și în celălalt.”
”...regalitatea, însoțită cu sărăcia, produce mai degrabă un tîlhar decît un cerșetor, dar regele, tîlharul, cerșetorul au în comun faptul de a se situa în afara normelor obișnuite de comportare: ei nu dobîndesc nimic prin muncă și nici prin schimb.”
”Căderea omului a rupt adevărul în două: pe de o parte, cuvinte goale, lipsite de miez și de adevăr, de valoare nutritivă. Pe de altă parte, o hrană compactă, grea, opacă și grasă, care întunecă mintea și te potcovește cu fălci căzute și burdihan!”
”Dacă aștepți de la celălat să-ți dăruiască plăcere sau bucurie, înseamnă că-l iubești? Nu. Nu te iubești decît pe tine. Îi ceri să se pună în slujba acelei iubiri egoiste pentru tine însuți. Adevărata iubire este plăcerea dăruită de plăcerea celuilalt, bucuria pe care o trezește în sufletul meu priveliștea bucuriei lui, fericirea pe care o simt știindu-l fericit. Plăcere a plăcerii, bucurie a bucuriei, fericire a fericirii, aceasta-i iubirea, nimic altceva.”
”...tămîia nu se lasă desacralizată așa, cu una, cu două. Fumul ei cerne lumina, populînd-o cu siluete impalpabile. Mireasma ei îndeamnă la visare, la meditație. Arzînd pe jeratic, păstrează ceva din ritualul de jertfă, de ardere de tot. Pe scurt, vrei nu vrei, tămîia creează o atmosferă de cult și de religiozitate.”
