 | |
| Ivan Aivazovsky |
”Orice guvern ar avea lumea, eu voi fi mereu în opoziție. Expresia naturală a spiritului meu este protestul.”
”Sunt
superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior, și nimic mai mult.
Poate, cu trecerea anilor, imbecilitatea mea va deveni mai mare, și atunci voi
fi, dacă nu mai fericit, în orice caz mai puțin chinuit.”
„La urma
urmelor, să spunem adevărului pe nume, oricât ar fi de dureros: sunt un
ignorant! Am ciupit de peste tot, am răscolit toate, am pipăit și am mirosit
tot ce se poate cunoaște, m-am dat cu capul de incognoscibil, dar n-am adâncit
niciodată nimic. Nu există artă sau filozofie în care să nu pot spune că sunt
cu adevărat stăpân absolut. Nu am nici o specialitate; nu am un câmp de
preocupări, fie chiar o mică grădină de zarzavat pe lângă casă, în care să mă
simt cu adevărat acasă, în care să
pot privi de sus pe cel ce-mi iese în cale.”
”Eu –
sceptic? Nu – din păcate. Nici măcar sceptic. Scepticul e norocos; lui îi mai
rămâne o credință – credința în imposibilitatea certitudinii. El poate fi
liniștit și, dacă-i convine, dogmatic. Eu nu cred nici măcar în deșertăciunea
oricărei căutări, și nu sunt sigur nici măcar de inexistența certitudinii.”
”Într-o
lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la
putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea
lucrurilor ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi. În mijlocul
unei imense și atotputernice caste de sclavi
ai opiniei și ai tradiției, de pedanți parazitari și sofisticați, de
predicatori ai vechilor legende, de paznici de temnițe morale, de papagali
încăpățânați ai tuturor normelor învechite și ai tuturor lucrurilor comune, e
nevoie de un om care să-i trezească din noapte.”
”Viața,
pentru a fi suportabilă, trebuie trăită din plin. Sensibilitatea o umple de la o clipă la alta,
și chiar dacă se schimbă, asemenea apei care curge, ne poartă măcar cu ea cu un
curent care ne dă impresia de a fi egal și etern. Dar dacă viața e analizată,
despuiată și jupuită de către gândire, rațiune, logică și filozofie, atunci
golul se dovedește fără fund, nimicul recunoaște că e nimic, iar disperarea se
cuibărește în suflet.”
”Totul e
relativ. Adevărul de aici e greșeală dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere
și falsitate din altul. Toate principiile contradictorii în ele însele; orice
metafizică e transcrierea în limbaje diferite a două sau trei formule generale,
iar acestea se reduc întotdeauna la o unitate mistică – sau la un unic ce nu se
înțelege, care nu e nimic, care nu înseamnă nimic. Se fabrică filosofii pentru
a justifica prejudecățile noastre, necesitățile – fie ele chiar josnice – ale
vieții noastre: să transpunem filosofia în termeni de viață, și ne vom găsi în
fața unei frumoase imitații a metafizicii porcilor schițată de Carlye. Unica
realitate e prezentul, senzația; fiecare să-și trăiască prezentul său și să dea
dracului formulele și credințele. Trebuie să ne eliberăm de cruste ale unor
boli învechite: fiecare să se elibereze de sine însușii, și să creadă în sine
însuși și în clipa ce trece, care e frumoasă tocmai pentru că trece.”
”Pentru
mine deșteptăciunea nu este altceva decât gradul cel mai înalt al
mediocrității… N-am încotro: orice aș face, mie-mi plac întotdeauna extremele…
Ori un țăran, ori Dante – ceilalți, cu toții, la o parte; jos cu oamenii
deștepți, cu oamenii spirituali, cu oamenii abili și cu intelectuali odioși! Ce
sunteți voi, ceilalți în fața unui țărănoi murdar care îmblătește grâul ca să
vă dea de mâncare? Ce produceți voi? Vorbe și iar vorbe, mistificări și
neghiobii!”
